Manuel Antonio: parcul si drumul inapoi spre “civilizatie”

La parque de Manuel Antonio

Prin zona sint o gasca de ticoshi care se ofera sa-ti arate parcu’: de la 20$ la 30$ P.P. (per person inseamna)

Ne-a pus dracu’ ca in ultima zi acolo sa intrebam pe unu’ care si cum e treaba cu parcu’ – a inceput sa ne povesteasca de maimutze, de crocodili si de alte nebunii din astea. Pentru noi s-a oferit sa scada pretzu’ de la 25 la 20$. L-am ‘descalificat’ din prima, din cauza gesturilor, regizate: explica cu mâinile cum arata “white face monkey” si avea ‘povestea’ invatzata – adica noi eram niste neica-nimeni care nu vazusem maimutze de nicio culoare si care picasem atunci de pe alta planeta.
Apoi unde mai pui si faptul ca de-abia ne trezisem si ne trebuia si noo o cafea, o kestie de mancare acolo, o maslina, un sentiment. Ii spunem lu’ nenea ca poate mai tarziu, ca e prea devreme pentru noi, ca alea.. alea…
Ne asezam la aceeasi masa de la “Gnam” (kestia aia italiana) si ne luam ‘cafeaua americana’ (luasem deja acel cool micdejun la kinezoaica acasa). Intre timp il vad pe “nenea” de care scapasem mai devreme ca se aseaza ‘strategic’ pe partea cealalta de strada si ne soarbe din priviri – ne astepta.
Apare un alt “nene” care incepe sa vorbeasca cu primu’ nene. Imbracat intr-un fel de uniforma, cu kestie din aia la gat pe care scria niste kestii (tot cu poza attached). Vorbesc ei acolo si-mi dau seama ca noi eram subiectu’ lor de discutie (pentru ca din cand in cand se uitau la noi si kiar gesticulau).
Vine spre noi (nenea cu ekusonu’) si ne spune ca el e ghid ‘autorizat’ (si ne arata kestia de la gat) si ca… vekea poveste, bla, bla, bla… I-o taiem scurt “nu acuma”. Ne spune ca mai pleaca pe la 13:00 iar. (era vreo 09 si ceva). Ok, see you then!
La scurt timp il vedem cu o gasca de oameni dupa el. Dispare.
Disparem si noi.
Mergem mai intai sa vedem de unde pleaca autobuzele. De la “capatu’ lumii” (a se vedea poza aia cu drumu’ care face un “o” in capat). Dam acolo de alti neni in uniforma, aceeasi poveste.
Ne intoarcem putin si vedem un semn cu “parcul M.A”. Si o sageata. Intrebam si un pusti care era pe-acolo (ca sa fim siguri). Ne arata drumu.
Ne luam 4 kile de apa la noi – eram deja ‘secati’ de la cafea.
Gasim anunturi cu ‘cazare’. Misto vilele.

The Hell’s gates

Ne bagam la intrare. Cand ce sa vezi: strainii = 10$, ticosii 1.500 costarici – adica 3$. Sa le moara la intrare!

Intram. Skoatem banii. Nenea de-acolo ne intreaba de unde sintem. Ii spunem. “Romania”? Hmm… cica am fi primii care calcam in parcul ala, ca el n-a auzit/vazut pana acum romani (Radu si Iulia, ati auzit da? Deci voi n-ati existat pe-aici :P).
In spatele nostru se forma coada. Nenea ala, tinerel, foarte vesel, ne intreaba una alta printre care si cum se spune “thank you” in romana. Ii spunem. Ne da biletele si ne spune un “multsumesc” tare si apasat. Tare vesel omu’. Americanii din spatele nostru erau stana de piatra – nu mai vorbeau, nu mai shushoteau – or fi crezut ca avem ozeneu’ parcat prin zona.
In stanga noastra o caprioara. Seara, acasa, ma intrebam daca acea caprioara traieste acolo sau a fost ‘importada’.

Beyound the Hell gates

Inainte de a intra, un alt nene ne da o harta. Si spune “2 dolars”. Ne uitam la el ciudat si incepe sa rada “it was a joke!” :))
Simpatic, nu? (eu scapasem deja un “WTF?!” in surdina…)
Iau harta si o iau inainte.
Pietrele, strada, drumu’ (cum vreti sa spuneti) erau ude de parca plouase. Am remarcat imediat ca deja eram uzi leoarca desi era doar ora 10. Respiram greu – aerul exipirat si cel inspirat aveau acceasi temperatura – parca nu mai aveai aer.
O atmosfera lipicioasa. Calda. Uda. Ti se punea pe suflet cu fiecare pas.
Noi alcatuiam grupul cel mai mic: 2 oameni. In fata noastra alt grup – la vreo 100m.

Jungla

Copaci inalti si foarte inalti. Tufe, boscheti si tot ce trebuie unei jungle care se respecta.
Incerc sa ma uit pe harta sa ma prind cam pe unde sintem. Draci! Harta deja arata ca dracu’… nu se mai indoia ca o foaie.. ci ca o carpa… cred ca daca o storceam faceam balta.
Cata imi spune ca atmosfera asta o sa ne omoare digitalele. Right. A lui era deja aburita. Pe interior.
A mea avea capac si inca mai arata normal. Dau dracului harta si bobinam pe drum.
Copacii cred ca urcau pana pe la etaju’ 8-9. Imensi.
Vedem un ‘somnoros’ – incerc sa-i fac poza – nasol: pentru ca noi eram in intuneric iar sus sus era lumina.

Ajungem primul grup. Ghidul le arata un fluture. Ne bagam in sufletu’ lor si facem poze. La fluture.

Ii depasim. Si ne gandim: ce tare trebuie sa fie sa fii ghid: le arati o frunza, un fluture si le iei cate 20-25$ de caciula.
Mai bobinam, mai bagam niste apa in noi (damn, daca nu luam apa aia… krapam pe drum). Am vazut un nene ‘smart’ care avea furtunash in gura – celalalt capat ducea in rucsac. Mi-am adus aminte de “Dune”.
In fatza alt grup. L-am vazut imediat pe nenea care incerca sa ne abureasca mai devreme la cafea. Damn… noi ne-am baut si cafeaua, ne-am luat si apa, am si mers ca moshengii si l-am si depasit. Acum ne intrebam, oare ce dracu’ le-a aratat la aia atat timp? Ca doar venise pe acelasi drum ca noi.
In fine…

Ajungem la o margine de jungla. Lume multa. Se uitau pe sus. Ce sa vezi, mare vrajeala: niste maimutze; deja eram satui de ele – la tantea kinezoaica le vedeam cum trec strada pe cabluri.

Le-am auzit si cum urla. Kiar, daca ar fi urlat atunci maimutza aia, oare catzi americani ar fi rupt-o la fuga? 😀
Depasim grupurile alea multe.
Habar n-aveam unde mergem – nu era nici un alt grup inainte ca sa ne dam seama ce si cum. Oricum, ne-am prins ca undeva in fatza e Oceanu – si daca mergem pe langa el… ajungem noi undeva.
Prima oprire. Termitele.
Cand eram concentrati pe terminte, apare un grupuletz mic – americani. O batranica incepe sa povesteasca o kestie interesanta (pe care eu n-o stiam): sint termite care se ocupa cu căratu’ – adica alea care vin cu sacoshele pline de la piatza si termite care curăță produsele din sacoshă inainte de fi bagate in casă. A spus si cum se numesc… dar am uitat. 😛 (ceva cu ‘nursery-nu-stiu-cum’). In fine.
O luam la pas. Niste ciupercutze, nise frunzulite, niste maimutze pe sus…ehhh.. ne obisnuisem deja.
La vale alte grupuri – era un fel de “popas”. Vad dushuri. Si oameni care fac dush. Hmmm….
Apoi vad in stanga mea… ditamai plaja.
Salbatica.

Mda… e muult mai bestiala decat Espadilla (desi si aia e super bestiala).
Bineinteles, nelipsitele “bidiganii” care erau peste tot. Ne aprindem cate un smoke si savuram privelistea.
Lume in apa si pe plaja. Aerisit insa. Din cauza ca erau doar turisti, n-am avut ce fotografia (ma refer la o alta ‘fauna’).
Apucam si noi pe un drum care era mai populat.
Dam de niste neni care se holbau la ceva. Ma holbez si eu.
Nu vedeam nimic. Draci… ma ofticam. Mai stau, scanez, scanez…
Vad un raton.

Ma uit la cei din grupul facutzi gramada langa un telescop/kestie prin care te uiti. Nu era indreptat spre raton.
Shit.. la ce se uita astia? Ma uit din nou. Scanez fiecare milimetru.
Nic!
Mă oftic.
Il vad si pe Cătă. Se uita (prin digitala) in aceeasi directie cu cei din grup. WTF??
Imi spune ca e o shoparlitza.
What?
Unde?
Si imi arătă. Pointer spre un copacel, o craka, ceva…
Draci.. nu vad neam!
Imi descrie copacelu’, ca se bifurca o ramurica, nu aia mica ci aia mai mare, spre dreapta, care urca ….
Aha…. tot nimic.
Incearca sa potriveasca digitala pe directie, astfel incat, chioru’ de mine sa vada. No chance.
Focus, zoom, scan…
Intr-un final, vad…
Damn…
O shoparlitza mica (oarecum) care statea in asa hal incat spuneai ca-i craka de copac.

Lasam plaja bestiala in spate.
In fata, alt grup, alti oameni care se uitau ca la urs. De data asta m-am prins – am vazut niste kestii miiiici, miiici care alergau cu viteza luminii de colo-colo – greu de vazut dar si mai greu de prins cu digitala.
Erau pui de aligator.
Aia ‘micii’ fug pe picioarele din spate: parca ar fi bipezi; sint criminal de funny cand ii vezi alergand. Am cautat-o pe ‘mama lor’. Nu era. Cel putin nu era vizibila. Cert e ca drumul pe care mergeam noi era ingradit – adica o atza care facea delimitarea intre noi si “ei”.
Intrebare de baraj: oare ce-i retine pe aligatori sa nu intre pe carare?

La fiecare 10-20 metri din parc, exista cate o tablitza pe care scria cam ce ‘locuitori’ are respectiva zona.
Animale sau vegetale (copaci/plate)
Ne intrebam: da’ cum stiu animalelea alea care e cartieru’ lor? Ca doar n-or sta tzapene acolo pentru ca asa scrie pe tablitza?
Mi-au placut iguanele.

Si shoparlitzele.
Ne apropiem de final.
Recunoastem poarta pe care o vazusem cu o seara inainte si care era strajuita de acel semn cu “cocodrilos”. Desi stiam drumul, am preferat sa urmam un grup care se urcase pe o poteca – am zis ca se duc sa vada oceanu’ de sus.
Mergem si noi.
De fapt, ghidul lor (baiat destept) incerca sa-si protejeze “clientzii” de shakalii care asteptau cu barcutzele la capat de drum. Multi au mers cu noi. Altii (mai fraieri) s-au dus si-au platit sa treaca o apa care-ti ajungea la genunghi (cel mult)
Desi am plecat din coada grupului, eu am ajuns in fata lor. Am testat zona (stancoasa) si apa – aseara, pe intuneric, am trecut fara probleme – dar acum ziua am zis sa ma uit bine, de doo ori, ca sa nu iau tzeapa.
Am trecut – lejer chiar – spre mirarea celor din spatele meu care se holbau ca la ozeneuri si nu credeau ca se poate asa ceva – e atat de mica apa? Yeap, morons!!
Acum v-ati prins de ce-am zis “tzeapa pentru americani”?
Eu cred ca aia mai faceau ceva – mai sapau dimineatza niste shantzuri pe-acolo ca sa para apa mai adanca. 🙂

(pana si din satelit se vede ca apa e mica)

Minte cea de pe urma

Cum stateam noi si asteptam reatebeu’…. ne-a picat fisa: daca am fi mers pe la “cocodrilos”, direct, n-am mai fi platit intrarea. Lasa… data viitoare sarim gardu’ si fugarim si cocodrilos de-acolo. Adica semnu’ ala mi se pare prea evident pus – nu treceti ca e cocodrilos in zona. Asa, si?  Cocodrilos astia au auzit de romani? Nu cred… 😀
Sau pe apa am fi putut ajunge – din ‘satelit’ am vazut multe cai de acces, for free.

The beginning

Huh, credeati ca aventura s-a terminat? Draci! De-abia acum incepe.
Stateam la o tzigara. In statia de reatebe. Vine busu’ mult asteptat. Scria San Jose pe el. E bun. Intrebam ce si cum cu biletele. Ni se spune ca se pot cumpara doar de la Quepos si ca trebuia sa le luam de-acolo – aici urca doar cei care au biletu’ cu ei. Putem sa mergem pana la Quepos si sa ne luam bilete de-acolo? Bineinteles, dar nu cu mine! 😛 Asteptati autobuzu’ de Quepos.
Damn.. era masina de 12 “Directos” (vezi poza)
Intr-un final vine si taraboantza de Quepos. Ajungem lejer. Frumos drumu’ – iar serpetine, iar maimutze pe sus…

Bloody fuckin’ Quepos

Sarim din autobuz si ne indreptam spre casa de bilete. Inkisa.
Langa casa, o tante. Ce-am remarcat la ea (dar as fi fost prea nesimtit sa-i fac poza): toata urekea o avea cu cercei, piercing and stuff. Da TOATA (adica tot pavilionu ala full de kestii). Ambele urechi. Parca era din Klingoniana din StarTrek. Vindea niste bilete. O intram de San Jose. Neah… si ne arata spre casa de bilete care era inkisa. Ne zice ca la 13:00 vine cineva. Shit, mai erau 3 minute. Si eram primii! (tare, nu?)
Apare o tante. Mica de statura (adica pushtoaica). Dar nu deskide pe partea noatra, ci pe cealalta.
A dracu’ muiere. (si ne bucuram ca eram primii la coada)
Pe partea cealalta – 3 persoane.
Discutii. Vorbe.
In fata mea, o tante: blondutza, carliontzata, par lung, bine proportzionata, finutza. Europeanca 100% (imi zic eu in barba).
Era insotzita de inca o tante (mai batrana) si de un nene; amandoi cu fetze de europeni.

Scheiße!

Ouuppsss.. Germany. Nice.
Nice pe dracu’ – imi dau seama ca tipa facea spume.
Asa cum am facut si noi cand am aflat ca nu mai erau bilete la “Directors” (express adica) si ca singura noastra sansa mai era la 16:45 “Colectivos”. Deci aproape 5… si inca vreo 4 ore jumate pe drum, se face 10 noaptea. 10 noaptea in San Jose!!!
Eram ca si mortzi. Reci…
Din San Jose trebuia sa mai prindem si un bus spre casa.

Scheiße reloaded…

Ne asezam pe o bordura. Doar fumul din tzigari mai misca. Noi nu. Ma gandeam – daca ne intoarcem la paja, ne rupe cineva ptr. ca lipsim la office. Oricum, era mai putin dureros decat sa ajungem la 10 noaptea in San Jose.
O vedem pe “germania” (n-am aflat cum o keama, desi, soarta mi-a oferit o a 2-a sansa – despre asta intr-un post viitor).
O luam la intrebari – ne explica faza cu biletele si ca ar mai fi o sansa – la ora 14:00 placa o masina (“Colectivos”) care, desi are locurile full, ne poate duce la San Jose dar in picioare. So what? Let’s go.
Vine masina.
Un nene mititel. Soferu’. Cu famelia langa el (sotie si fiica).
Se da’ startu’ la urcare. Urca aia cu hartiile albe in mana.
Astia cu hartiile colorate (bani) rămân la coadă. Urca “germania”. Urcam si noi. Ni se specifica faptul ca nu avem locuri si ca o sa ‘calarim’ in picioare pan’acasa!
Norocu’ nostru’ e ca am fost printre primii – asa ca ne-am alea niste locuri in spatele masinii, acolo unde scrie “rezervat handicapatzi”. Acolo am stat. Si-am stat bine. “Germania” era in dubii – erau locuri in spatele ei dar prinsese un loc pe scara – daca se ducea sus, il pierdea pe asta de jos. Pana la urma a zis ca sta acolo unde sta; ca sta bine, n-are cine sa o salte de pe ‘scaunul’ ei.
O intrebam alea…alea…
Ne raspunde.. alea..alea…
Hmm.. interesanta tipa. Aia care o insotzeau erau babacii ei. Venisera in Germania in vacanta. Ea muncea in Costa Rica – voluntara. Nu stiu la ce. N-am intrebat. Nu m-a interesat.

Fuckin’ Kamikaze driver

Am mai vazut tampitzi la volan, dar nu ma asteptam ca piticania aia de om sa fie unu’ dintre ei. Cred ca n-a lasat masina aia sub 100 la ora. Neam!
Depasiri, claxoane… tot tacamul. Parca eram in Romania la intersectii cand e aglomerat.
Dupa vreo 2 ore si ceva, facem pauza. Ne dam jos, ne tragem sufeltu’. Obosisem de la atata hatza-hatza dintr-o parte in alta.
Fac si poza la tampit.

Daca vedeti specimenu’ NU va urcati (asta daca tineti la viatza voastra). A mers ca dementu’ prin serpetinele alea – ziceai ca acu’ sare in prapastie.
Cretin 100%. Pure hijo da puta…

Atenas

Aici a coborat ‘germania’. Aici lucra. Ne-a zis “good bye” si dusa a fost.
Dam de autostrada spre San Jose. Claxoane. Flashuri. Tot tacamu’. Kamikaze al nostru’ a fugarit TOT ce se putea fugari de pe banda a 3-a. TOT!.
Spre seara ajungem si noi in San Jose. Norocu’ nostru (am aflat dupa aia) e ca de la acelasi terminal (“Coca-Cola”) pleca si autobuzul nostru’ spre casa. Intreb un nene sofer care e ala – ne spune ca ultimu’. Ok.
Pe el scria “Santa Ana” – ne parea cunoscut numele dar nu semana cu “Escazu”. Deloc.
Intrebam pe cineva de la coada – nu prea stia engleza. Deloc chiar. O tante mica de statura, costarricense 100% ne spune ca ar trebui sa mergem nu-stiu-unde ca sa luam spre Escazu. Sare in ajutor o alta tante, simpaticutza foc, ce ne spune sa stam la coada ca asta ne duce unde vrem. “Los Laureles?”, intrebam noi… S-a cam blocat. Dar era convinsa ca asa e.
Asa o fi.

Coada la urcare

Nu stiu daca v-am spus, dar aici e o faza super; cand pleaca un autobuz, lumea formeaza o coada langa el, la usa de urcare (aia din fatza). Ordonati, unul in spatele altuia, fara imbulzeala, fara imbranceala, fara injuraturi, fara nimic. Ordine si disciplina de parca ar fi toti in armata. Impressive. Very kiar.
Stam si noi la coada. Ni se spune ca se dă banu’ la nenea shoferu’. N-am intrebat câtzi bani – deja i-am fi kinuit pe saracii spanioli cu engleza noastra.
Tantea simpaticutza era in fatza noastra.
Se urca. Eu in spatele ei. Cu o kila de monede in mana (habar n-aveam cat costa).
Vorbeste ceva cu nenea soferu’. Se intoarce, imi ia jumate din monede si da cateva la sofer. Se intoarce si-mi da’ restu’.
Soferu’ ne zambeste si el. Ne asezam undeva in spate (deja nu mai erau locuri pe scaune, dar nu ne parea rau – nu aveam decat un singur gând: sa ajungeam casa, alive.)
In timpul mersului, tantea simpaticutza incepe sa discute cu alta din fatza ei. Daca aia era simpaticutza aia din fatza era kiar bestiala. Cred ca avea vreo 30 de ani, ochi… hmmm… deschishi la culoare, frumushica foc: cand zambea se aprindeau toate becurile din autobuz. Ne-am dat seama ca discutau ceva despre noi pentru ca din cand in cand se uitau la noi. In fine.
Cred ca ne pandeau sa nu coboram ca bezmeticii aiurea.
Intre timp mi-am dat seama ca incepem sa intram in zona cunoscuta – supermarketu’ de unde am facut cumparaturi inainte de a plecat, un “king burger”….etc… deja simteam ca sintem acasa. Si eram.
Tipa simpaticutza trage ‘semnalu’ de alarma’ si autobuzul opreste – kiar in statia noastra.
Ne uitam la ele. Ele la noi. Zambitoare.Si noi, zambitori.
Si fericiti ca in sfarsit am ajuns acasa. Dammnnnn… heluva adventure.

Ajuns acasa, deskid compu’ si, din greseala, ma pune dracu’ sa citesc si emailurile de pe yahoo – lucru pe care eu il fac o data la 3-4 luni. Si ce sa vezi??
E-mail, trimis joi (inainte de plecare) de catre aventurierii dinaintea noastra – cu TOATE cele trebuincioase plecarii la Manuel Antonio; si cu sfaturi de aur: “sa va luati bilete si de intors ca n-o sa gasiti. Din Quepos vi le luati!” Siiiigur ca da… si acuma spui??? :))

Gata cu Manuel Antonio. Urmeaza vizita la Arenal – si-aici super mega giga faze; mi-am dat seama ca lumea e asa de micaaaaa…
n-aveti ideie cat de mica e…

Poze

Prin post-urile de la Manuel Antonio am inserat (din cand in cand) si niste link-uri la poze.
Le pun aici pe toate (“e unii” care nu s-au prins) 🙂 Inclusiv cele de la postu’ asta.

1. Crocodili in drum spre Manuel Antonio
2. Manuel Antonio – around the hotel
3. Sunset in Manuel Antonio
4. Bidiganii pe plaja la Manuel Antonio
5. Playa Espadilla

Si cele din parc:
6. In Parcul Manuel Antonio

Manuel Antonio – part two

Cazarea

Tipa (the owner) era din Coreea. Batranica. Mica de statura, vorbea bine engleza – cred ca si mai bine intzelegea. Ne-a intrebat de unde sintem. Nu-i era ei prea clar unde e Romania asta. A zis ca ne da camera nr. 2. Nu era gata – a strigat la cineva sa se duca sa “limpio” (clean). Ne-am lasat bagajele in boxa cu cheie (da, exista asa ceva – adica o alta camarutza in camera unde-ti pui kestiile de valoare, astfel incat cei care fac curat in camera sa nu fie ‘ispititzi’)
A fost tare dragutza – dupa ce-am venit de la plaja ne-a servit cu niste gogoshi cu gem (sau ceva care parea a gem – nu bag mana in foc); oricum, erau bune si erau moka – din partea casei.

Hotelul avea sala de mese (adica o kestie afara, acoperita) si un televizor – un televizor cu o singura imagine; initial nu m-am prins ce e acolo; mai tarziu mi-am dat seama ca exista o camera video undeva care ‘vede’ toata strada pana in deal. Cat am stat acolo, acel TV doar imaginea aia o avea. La fel si vis-a-vis, la hotelul putin mai luxos – un tv, acceasi imagine. N-am intrebat care era faza. Am ramas doar cu intrebarea.
La hotel am mancat o omleta ‘de la mama ei’ – mare, cu kestii multe in ea, infasurata ca o gogoasa. Cu doo felii de paine prajita si cu oleaka de unt deasupra. Damn… ori mi-era mie foame rau, ori era kiar buna (era breakfastu’ – atunci cand am auzit urletele alea nashpa in jungla; cred ca am descoperit ce era dar mai sap sa fiu sigur 100% – acum sint doar 80%)

Playa Espadilla

Cand am intrat pe plaja am fost ‘mirosti’ de o tante: Maria – cam pana in 35 de ani, micutza, dragutza (nu prea parea de-acolo – decat la corp); da, femeile ‘cute/nice’ acolo sint rare. 3%. Restu’ au kestii mari si foarte mari, disproportionate. In fine…
Tipa era cat de cat impressive. Ne-a luat in spaniola. Draci! (oare deja ne skimbasem culoarea?)
S-a prins imediat ca nu sintem de pe-acolo: “aaaaa… english…?”
Si ne-a facut repede trecerea in revista – shezlonguri, masutza, umbrela, cocktails si alte beri ni le aduce ea, ca la ea plaja e linistita (indeed) ca nu e aglomerata (indeed – era putin spre capatu’ din nord) si ca ea are grija de noi. I-am explicat ca erau primele noastre secunde pe plaja (ce vrajeala aveam pe noi – cand am coborat din autobuz eram deja descultzi si in apa) si ca dorim sa facem un tur al plajei si pe urma mai discutam.
Am scapat de ea…

Gaurele

Plaja e bestiala, nisipul din cel mai fin, e curata, iti vine sa dormi (ceea ce-am si facut mai tarziu, spre ghinionu’ nostru). Pe plaja am observat mii de gaurele. La o prima ‘scanare’ n-am sesizat nimic. Apoi ne-am dat seama ca exista niste kestii din alea mici (crabi) care fug 1m de gaura lor si cand vad miscare, zdraang… o nimeresc din prima. Foarte foarte funny. La un moment dat am vazut o kestie bestiala: imaginati-va 10 kestii din alea mici de-o parte si 10 pe alta parte. La un semnal au skimbat partile si au intrat in gaura. Totul sincron. Superba faza. Ma intrebam cum fac de le nimeresc (si pe aia a lor). Later on am fugarit o kestie de aia mica pe juma’ de plaja – isi pierduse gaura si era disperat(a) – a intrat in ‘casele vecinilor’ de unde a fost fugarit in secunda doi – in cele din urma, dupa secole, a gasit o gaura si s-a ascuns. Ne intrebam “oare ce bataie e acuma in gura aia?”. N-am vazut niciunu mare – doar piticanii.
Si nu numai: mai sint niste kestii care au cochilie (da, din aia ca la melci) dar sint crabi. Cand te apropii de ei, se baga in casutza si isi pliaza piciorushele in asa hal incat nu prea ai de ce sa-i apuci. Fricosi tare – cum vad miscare cum fac pe mortu’…


Mai multe poze cu bidiganii…

Spre “capatu’ lumii” (sud) sint niste stanci, stanci de care se sparg valuri… arata bestial. Mai sint si in larg vreo doo care sparg grosu’ valurilor; le vezi desenate/pictate/pozate peste tot.

Mai multe aici

Kiar in capat, unde incepe deja granitza parcului national e o kestie tare ciudata – noi am numit-o “tzeapa pentru americani” – daca vrei sa treci in parc, trebuie sa treci o apa – aparent pare adanca; de fapt e un canal mic (pana la genunchi maxim) care ziua e plin cu apa iar seara e gol. Ziua nu l-am trecut pentru ca nu stiam ce e in partea aia si nici nu ne-a interesat – eram uluitzi de kestiile miscatoare de pe plaja. Si de nisipul fin. Mai multe despre asta intr-un post viitor.

Parleala

Dupa turul plajei, ne intoarcem la tanti Maria (“Mary” avea scris pe shezlongurile ei); shezlonguri misto, nu solide (plastic) ci cu niste benzi de ceva elastic – doar cat sa stai comfortabil. Si cate-o bere. La rece – aici e o problema cu gheatza – in caldare erau doo beri si restu’ cubuletze de gheatza – dupa cateva minute a inceput sa iasa abur din ea – de la distanta spuneai ca a luat foc ceva. 🙂 Super efecte (speciale) (deci va dati seama cat de cald era afara daca pana si gheatza fumega? :P)
Dupa atata alergat, urcat si coborat ditamai dealurile (unele masini crapa pe-acolo) am adormit. Si nu oricum, ci afara de sub umbrela. De ce?
Nu am precizat un aspect important si bestial: vremea.
Cand am ajuns era innourat; din cand in cand mai iesea soarele – am zis ca e prea dimineatza sa iasa de tot – o fi si el la o cafea, ceva. Cand eram la “cafeaua americana” ne plangeam de kestia asta; a iesit – ne-am calmat imediat: ARDE! Iesea in reprize de cateva minute.
Well, pe plaja insa a inceput sa ploo – v-am spus eu de ploaia aia fina fina fina? well, din aia era.
Oricum, nu simtzi ca ploo, erau stropi asa de fini incat simteai ceva racoros. It was just perfect.
Tocmai in ideia de a simti cat mai multi picuri, am tras shezlongu’ de sub umbrela si … baga somn.
Am adormit instant.
Nu stiu cat…dar cand m-am trezit simteam niste intzepaturi. Am zis ca o fi de la apa (de la sarea din apa mai exact). Mi-am dat seama ca m-am ars. Nu urat, finutz asa… doar cat sa simt tricoul pe mine – pot sa dorm, nu e deranjant deloc.
Desi a fost innourat, a fost super mega cool afara, racoare (exact cat trebuie sa respiri) plus ca ploaia aia a fost cireasha de pe tort – bestiala. Mai iesea soarele, putina ploaie… ehhh.. paradis nu alta!

Apa

Well, cand te duci la Mamaia sau … la noi pe litoral, sint zile in care intri in apa inceeet, inceeet pana te obisnuiesti. Well, eu am intrat cu 100 la ora. Direct. Apa e super calda. Intri instant fara sa ti se taie respiratia. Fara teama ca-ti crapi picioarele in cine stie ce pietre/kestii de pe plaja.
Dar…
E sarata frateeeee… de te pishi pe tine daca-ti intra in oki. Curata? Da! Cristal.
Si albastra… cum vedeti in vederi sau in filme. Dar degeaba e curata daca nu poti sa tii ochii deskishi sub apa – kiar nasol la faza asta. Surferi… putzini. Lume putzina in apa. Doar romanii (cred) ca detzineau recordu’ la numaru’ de intrari apa. Plaja lejera – distante foarte mari intre oameni… aerisita.

Ce-am vazut acolo si m-a frapat: exista cosuri de gunoi la distante mari, situate in spate – nu vezi NIMIC pe plaja, toata lumea is duce gunoiul unde trebuie (asta daca nu se ocupa cei cu shezlongurile); n-am vazut cosuri care sa dea pe-afara, n-am vazut gunoaie – ti-era rushine sa arunci kishtocu’ de tzigara – le tineam in mana pana la primul cos. Poti sa sapi kilometri in plaja, nu gasesti un kishtoc. Poti sa te asezi oriunde pe plaja – e la fel de curata in oricare din laturi – nu sint pietre sau alte kestii. Aaa.. ba da, sint aia micii care fug in gauri – dar nu cred ca-ti pot face ceva.

Am observat niste panouri pe care scria “rip currents” – adica “peligroso”; am zis ca o fi o vrajeala de marketing. Neah… sint curentzi adevaratzi acolo – stiu ca acum simtzeam nisipul sub picioare, acu’ eram la dracu’ in praznic (am bobinat la greu spre mal). Nu sint asa periculosi (cred eu) dar e musai sa pay attention – valurile sint criminale si bestiale in acelasi timp – mari, nu stii cand se formeaza si ti se taie respiratia cand le vezi la 2 metri deasupra ta.
Nu sint pietre la fund – desi stancile din larg ar sugera altceva. Neah, nimic… safe for running, jumping and anything else.
Asta e doar o plaja. Mai sint doo – dar in parcul national “Manuel Antonio”. Daca asta prezentata e bestiala, n-am cuvinte pentru celelalte doo – sint salbatice cu un nisip incredibil de fin – zahar pudra, nu alta!
Asta e cea mai mare insa.

Seara

Well, aici sint multe de spus – daca fac rezumat, se pierde din savoare. Daca o trec cu vederea – pierdetzi kestii vitale din viata sociala e locatiei.
So, cu ce sa incep?

Frantzuzu’

Exista un nene acolo, care s-a bagat in vorba cand noi vanam apusul:

Sunset on Manuel Antonio – Playa Espadilla
Seamana leit cu J.J. Cousteau: ne-a spus ca e din California, ca traieste acuma in CR si ca uraste americanii – toate astea intr-o engleza stalcita dar inteligibila. Ne-a spus kestii interesante despre plaja – in partea de nord sint nudistii si tot in zona aia sa nu ne duceam seara/noaptea – it’s dangerous. N-a spus de ce.
Ne-a spus ca el e omu’ care are grija de oamenii ca noi, care nu stim ce si cum se mananca prin zona.
Ne spune ca sint petreceri cu foc pe plaja, etc, etc… marketing stuff. Era imbracat saracacios, cu ochelari (de vedere) si cu basca (roshie) pe cap – iegzakt JJ Cousteau – puteai sa juri ca daca nu e el e frate-su!
Ne vom reintalni cu el later on.

Cocodrilos

Seara. Cu digitalele dupa noi am plecat sa vanam apusul. L-am vanat.
Am mers apoi spre partea sudica a plajei – aia cu apa care noaptea dispare. Acolo, in zona aia, am alergat o “bidiganie” din aia mica de si-a uitat gaura. Dincolo de apa (care acuma avea 1m) vedem un semn:

Cocodrilos. Hmm…
E noapte, ce pot face crocodilii la ora asta? Sa mergem mai aproape. Trecem prin apa (de-abia daca ne-am udat – tineti minte acest aspect) si mergem pe potecutza – un fel de ‘carare’ ce avea niste stalpi pe margine – adica niste lemne infipe in nisip.
La capat o poarta – “deskis pana la 18:00”. Si luni inkis.
Deci cocodrilos ashtia “munceste” si ei 8 ore pe zi acolo. Si lunea trag chiulu’. Dupa betzie…(cred)
Ne intoarcem. Lasam digitalele in camera si mergem sa vedem si noi ce-o fi cu focu’ ala pe plaja.
Un alt aspect de retinut: noaptea acolo e noapte adevarata – adica bezna de nu-ti vezi picioarele.
Pe drum, ce sa vezi? Frantzuzu’…

Happy hour

Discutam kestii cu el – va spun mai tarziu. La sfarsitul discutiei ne indica un bar “cheap and good” – era baru’ ala, unde, in prima zi ne-am asezat ca sa plecam in secunda doi – pretzuri mari.
Dar, de data asta era “happy hour” – adica iei doo la pretz de unu. Cocktails.
Eu Margaritas. Cata… am uitat ce. In fine… super liniste, super misto, nu prea multa lume.
Muzica super: Santana, Nirvana, Guns’n’Roses… specialitatzi.
Tipii de la bar de nota zece – unu’ stia ceva engleza, altu’ nu prea. Ne-am inteles.
Il intreb cine e nenea “frantzuzu’” si-mi raspunde ca se ocupa de “keeping customers happy”, ii indruma pe ici, pe colo, la da sfaturi si preturi (deci o alta kestie de marketing). Tot ei erau organizatorii focului de pe plaja. Incepe si discoteca – undeva pe sus, la etaj. Neinteresant.

Zdraaaang!!

Va spuneam ca noaptea e neagra, nu? Inchipuitzi-va cum e cand nu e nici un bec aprins nicaieri. Nada!
Da, a crapat curentu’ in tot orasu! 🙂 Pentru vreo 5 minute. Se vedeau doar lumanarile de pe masa. Si stelele.
Credeam ca face parte din “the party”. Neah, au murit toate.
Deci tot Manuel Antonio era in bezna. Totala. Mi s-a parut super – nu auzeai decat forfoteala, nu tzipete, nu alte kestii urate. Si bezna. Totala.

The French speach

Here is no police. Everybody’s happy here. Here, you can find anything you want. Anything. Just tell me and I’ll get it for you.
Want to smoke? No problem. Let me know. No police.
Here you find everything you want. Everybody’s happy here. Pura Vida!
Si speech-ul continua. Dar nu la mine pe blog. 😀 “cunoscatorii stie la ce ma refer”…
Faza care ne-a spart pe amandoi.
Frantzuzu incepe sa vorbeasca de focul de pe plaja dar noi am ramas cu impresia ca tot de ‘fumuri’ vorbeste.
Si ne povesteste el cum ca, din cauza fumului de pe plaja, toate magazinele se inchid la ora 21:00 pentru ca nu se mai poate sta din cauza fumului. Si ca toata lumea vine la party-ul plin de fum.
Ma si gandeam: “bah, da-o dracu’… fumeaza astia iarba in asa hal ca-si inchid astia magazinele din cauza fumului??”
Deja imi imaginam ca se intampla kestii de genu’ asta sau de genu asta …

End of the day

Dupa ce ne-am saturat de cocktail-uri am luat-o incet incet spre casa. Nu inainte de a avea o ultima discutie cu Frantzuzu’ care ne-a spus pretzurile zonei. Toate pretzurile. Deja ‘marfa’ incepea sa se vada. Aaaa… uitashi: cand eram la cocktails, opreste o masina alba in spatele meu; se urca un nene si incepe ‘transactia’: na pungutza, da’ banu…si tot asa vreo cateva minute.
Ne uitam la DJ-ul care urma sa intretzina petrecerea pe plaja – avea o masina break: ne gandeam “oare cat spatiu’ din masina e ocupat de sculele lui de DJ si cat cu iarba?”. Cata mi-a raspuns prompt: “pai de-asta are masina break”. True.
🙂
Am cazut latzi. Oricum a 2-a zi trebuia sa fim fresh pentru parc. Dar asta intr-un post dedicat doar parcului. Coming up next… soon… sort of… 🙂

Primul weekend: Manuel Antonio

Am plecat vineri pe la 14:00 (ora locala). Cu tancul

Trafic: infernal – asta pe autostrada si pana la ea. A urmat un drum nasol – serpentine, muntzi, curbe stranse, trafic, sosele inguste (portiuni unde la 10cm de roata incepe prapastia) – e bine sa NU te uiti in stanga/dreapta – for the sake of your heart. Drum cu palpitatii. Asta la dus – ca la intors e cu totul alta poveste. Dupa zapaceala de pe serpetine am dat de drum drept. Prima oprire: crocodilii.

Crocodilii

Soseaua trece peste un pod. Luuuung. Sub pod… crocodili – vreo 19 am numarat. Mai mari si mai mici. Stateau la soare. Cred ca se adunau sub pod pentru ca oamenii le mai aruncau ceva de mancare – sau poate kiar localnicii ii intretin cu cele trebuincioase crocodililor. Nasol sa pici de pe podu’ ala. La un moment dat, balustrada de pe pod e rupa, n-ai de ce te tine – te bazezi doar pe ekilibru. Palpitant, nu?

Back on track. Masina ne-a asteptat la celalalt capat de pod. Viteza si curent la freza pana la urmatoarea oprire.

Jaco

Well, aici am dat piept cu realitatea. Crunta. Cruda.. whatever.
Masina si poporul american s-au oprit la un restaurant de multe stele pentru a manca. Noi, romanii, am zis sa nu pierdem ocazia si sa vizitam oraselul, satu’ sau… cum s-o fi chemand. E mic – cred ca are 2-3 kilometri de la un cap la altu’. Mic da’ al dracu’….
Cum am coborat din masina, scandal, tzipele, urlete si alte sunete foarte inalte si stridente. Initial am crezut ca sint copii cu fluieratori sau kestii din alea in care pui apa si sufli ca spartu’…
Neah… erau pasari.
Fuckin’ noisy black-birds. Aratau ca niste ciori dar cu coada mai lunga. Si cu tenta albastruie.
Si scandaloase. Credeam ca innebunesc cand am iesit din masina (se auzeau si din masina, dar’ nu in ultimu’ hal cum se auzeau afara).
Erau peste tot in copacii din zona – nu te auzeai om cu om din cauza lor. Am intrabat daca se poate dormi din cauza lor – ni s-a spus ca nu fac tot timpul asa – ca se duc si ele la culcare. Draci, era intuneric afara si numa’ gura lor se auzea.
Am remarcat insa un alt aspect: in Escazu e racoare, kiar rece sometime. Aici erau peste 30 de grade! Noaptea!
Cald… si eram doar la portile iadului. Just at the gate, man…just at the gate. Cald si umed.

Ok, sa mergem sa vedem zona.

N-au trecut 2 minute de cand ne-am dat jos si masina si vine un jamaican la noi (da, din ala cu paru’ impletit in coditze, colorat la fatza (nu tare) dar… jamaican 100% as appearance).
Ne intreba ceva de fumat. Credam ca vrea o tzigara de la noi (ca de-abia le-am dat foc). Ma uit la el si-mi dau seama ca el dorea sa ne dea ceva de fumat. Refuzam politicos si ne vedem de drum – barfind pe marginea celor intamplate.
Trecem strada. Vedem vreo doo magazine. Alta interesectie. Alti jamaicani: la fel, acceasi oferta. Deja eram pe ganduri – cum dracu’, la fiecare coltz de strada vin si te intreba daca vrei iarba?
Ok, hai pe partea cealalta de strada – erau kestii misto si pe-acolo – am zis sa facem tur complet.
Trecem strada, ne uitam pe ici pe colo. Intersectie – coltz de strada. Alti jamaicani, alta oferta – aceleasi produse.
Wtf?
Ne intrebam daca avem ceva diferit, cum de vin DOAR la noi, sageata? Cata avea un tricou cu “portugal” eu un dragon rosu pe negru (sigla) si in rest alb. Hmmm.. asta o fi oare?
Ne continuam vizita. Ne punem intrebari “le sarim asa mult in oki?” Ne gandim ca unii dintre ‘vanzatori’ ne luau in spaniola – deci, poate ca nu sintem kiar asa de diferitzi.
N-am avut timp sa terminam gandu’ ca vine o tipa la noi, ne ia in engleaza din tzeava si ne da o oferta de nu-stiu-ce-party la nu-stiu-ce-bar-vis-a-vis de noi. Certo, nu sintem de-acolo.
Ne gandim sa ne vopsim dracu’… sa nu mai sarim in oki, sa cautam o crema de papuci si sa ne coloram.

Simteam oceanul undeva in dreapta, foarte aproape. Initial asta a fost una dintre tzinte: sa mergem sa-l vedem (il vazusem din masina in drum spre Jaco) – dar drumul pana acolo era cam intunecat – desi erau (cred) vreo 100m pana in apa. Nu ne-am riscat. Si bine am facut.
N-am terminat de vazut tot, peste tot oferte peste oferte, jamaicani peste jamaicani, priviri din alea de parca aveam kilotzi de aur pe noi. Ne-am retras frumos langa “tanc” – ne pierise kefu’ de ‘discovery channel’ – descoperisem insa “cartelu’ Medelin”.

Cum stateam noi cumintzi langa masina, (deci cumintzi), vine o pitzipoanca, imbracata in negru, fusta peste genunghi, mulata, (rochie cred ca se keama), tzatze mai ceva ca Pamela Anderson, scoase in evidenta la modul cel mai porc, tocuri inalte, machiata, etc, etc.
Pitzipoanca 100%.
Se uita pe menu (cica) – era la 2 metri de noi (intre noi si menu), apoi la noi, ne da tarcoale, se roteste in jurul nostru, ne depaseste si se intoarce pe partea cealalta de strada, nu inainte de a-si verifica si salta ‘dotarile’ din 5 in 5 metri (ma gandeam – daca ii ies tzatzele afara, de ce nu-si ia un sutien?).

La un moment dat se lasa liniste – adica incep sa dispara din peisaj anumite kestii; vedem 2 motorete cu 4 politzai – se plimbau la pas de defilare. Ma uitam la coltzu’ cu ‘vanzatori’. Nimic.
Ma uit dupa pitzipoanca. Nimic. Liniste. Doar ciorile alea tzipau ca din gura de sharpe.
Au plecat politzaii. La un semn “deschisa-i calea” si toata suflarea pestritza apare in strada. Ca sa ne dezmortzim am zis sa facem un ocol restaurantului; dam nas in nas cu alte doo pitzipoance; semn distinctiv: tocuri inalte, fara sutien, cu toate kestiile stranse/mulate pe ele. Se uita la noi si-si vad de treaba.
Damn, get back to the car.
Unde-am ramas sa o pazim pentru inca juma’ de ora.

Dark thoughts

Cand am plecat din Escazu, bossu’ ne-a zis ca e “no way to find something to stay during the evening/night” si ca ar fi bine sa ne gasim si sa facem o rezervare undeva “before going”. It’s a must! Draci, inainte de plecare am apucat doar sa notez numele la doo hoteluri si “it’s time to go”.
Am zis ca ne descurcam, doar sintem romani – gasim noi ceva la fata locului.
Ni s-a spus ca Jaco e de doo ori mai mare decat ceea ce o sa gasim la Quepos. Quepos ne-a fost recomandat ca fiind un loc unde gasim cheap hotels. Si e la 7km de parcul national.
Ne gandeam ca daca in Jaco am patzit ce-am patzit… ce ne-asteapta la Quepos? Noaptea?! Shiiett…

Quepos

Nu mai stiu cat era ora. Era aspectul care oricum nu mai conta atat timp cat afara era deja intuneric bezna.
Sintem lasati undeva. Quepos downtown. Ca ne descurcam noi.
Dupa experienta cu Jaco, am zis ca acum e testul vietzii noastre – sa trecem prin Quepos si sa stay alive.
Vis-a-vis o kestie, restaurant, hotel – ceva de genu asta. In parcare, lume pestritza. Colorata.
Cred ca e o traditie in Costa Rica – la lasarea serii toata lumea se aseaza ori pe langa banci (da, din alea de bani) ori pe langa parcari sau garduri care le permite sederea.
Priviri.
Ne asteptam ca din secunda in secunda sa sara vreo doi de pe-acolo sa ne intrebe daca nu vrem alea..alea…
Ne strecuram printre stradutze in cautarea celor doo hoteluri notate in graba pe o bukata de hartie.
Gasim undeva un hotel si ne indreptam spre receptie – era inkis, prea tarziu pentru ei sa munceasca dupa ora 20:00.
Shit…
Let’s keep going.
Mergeam doar pe strazile unde era lumina – si unde mai erau americani si alte natzii de culoare alba. Just in the crowded places.
Ajungem undeva unde se auzeau niste americani – paznic la poarta (thank’s God!). N-apucam sa deskidem gura ca ni se spune (in spaniola ofc) ca “nada”, totul e full, no more rooms.
Asta e…
Keep going.
Ne avantam (ca niste nebuni) pe stradutze intunecate – nenea paznicu’ ne-a aratat ca in directia aia ar fi cele doo hoteluri pe care le cautam noi – draci, tocmai acolo unde se termina civilizatia? Yeah…
Iesim iar la lumina si dam de un hotel – nice architecture, nice colors, garduri pan’ la cer.
Deskis la receptie.
Shit, we’re lucky!
Intrebam daca au camere. Au. Platim. Ne caram sus. La 302.
Aer conditionat. Televizor. Ventilator. Paturi. Masa. Doo scaune. Curat. Damn, we’re saved.
Inainte de a ne caza, la receptie observ niste kestii miscatoare pe jos: gandaci – mari si negri, cu carapace cu picioare, cu tot ce le trebuie unor gandaci “gabarit depasit” care se respecta.
Calc unu. Trosc. Juicy…
Pe-al doilea l-am ratat. (aman2 erau in camarutza aia de la receptie)
Dau sa urc pe scari – imi dau seama ca am ceva pe picior: fuck.. mai si intzeapa: un gandac din ala negru – cred ca venise sa-si razbune camaradu’ cazut la datorie in camera de receptie.
Trosk. Ii termin misiunea si-mi continui drumu’ pe scari.

Ne instalam si plecam. Urla foamea-n noi.
Trecem iar prin mijlocul lumii pestrite – o statie de autobuz, 3 masini tunate (Kelu’ – ce vezi tu tunning in romania e si aici – numai ca TOATE masinile sint japoneze), baietzei si fetitze care, desi stau in statia de autobuz, nu asteaptau unul.
Astia au fost cumintzi, nu ne-au intrebat nimic.

Gasim un restaurant – l-am ales pentru ca in fatza lui opreau taxi-urile si pentru ca era pazit – era un nene cu pistol acolo. That’s good.
Luam pizza.

Pizza

Well, din cate se pare cam peste tot in CR pizza e de 3 feluri: mica, medie si mare. Si se pare ca masurile sint ‘standardizate’ – nu cred ca exita o pizza mica ce sa fie mai mica sau mai mare – se respecta dimensiunile oriunde am fi – cel putin asta am observat so far. Dar am zis sa nu risc la foamea pe care o aveam: si comand una medie. 🙂 A fost peste medie – de-abia am putut sa o termin.
Buna insa. Tinea de foame.
Si am luat si “Imperial” – singura bere care se merita.

In spatele nostru, karaoke. Niste ticosi cantau cu patos melodiile lor (in spaniola toate). Noisy.
And funny. Unii mai aveau voce, mai cadeau pe ritm; altii nu. N-a fost deranjant. Dar cam lousy.
N-am facut poze de nici un fel in zona aia – am zis sa nu sarim in oki mai mult de’atat.
Ne-am intors la hotel.
Cand, ce sa vezi?
Portzile inkise, receptia in bezna, nu se misca nimic in curte… nici tzipenie. Cautam o poarta, o intrare ceva.
Nic.
Poarta masiva din fier.. cu toate portitzele in ea inkise sau blocate.
Wtf???
Vis-a-vis de strada era acelasi hotel, aceleasi cladiri si culori. Iese un nene de-acolo si ne arata ca poarta e glisanta si sa tragem de ea. Ohh.. shiet… am scapat de alte emotzii.

Aveam o bere in buzunaru lateral de la sac. Au fost doo – dar la stilu’ de condus a lu’ sefu’… a sarit una. Cine stie pe unde.
Luam berea si iesim. Mi-au placut scaunele – facute din benzi elastice, foarte comfortabile.
Am avut si spectatori: doo shoparle. Pe tavan, of course.
Am picat latzi. Inainte de asta ne-am uitat la tv – astia au mai multe posturi de filme cat are Europa intreaga. Parca eram la cinema: filme super noi, super cunoscute (am vazut Spiderman, BadBoys si 2 Fast 2 Furious doar cat am butonat 5 minute) – si multe alte filme pe care nu mi le amintesc acum.
Anyway… nu stiu cand si cum am adormit.

Ne-am trezit pe la 7.(tarziu!!)
Dush, ekiparea si vamos a la playa.
Mergem in statia de autobuz sa pick-up one pentru Manuel Antonio, 6-7km away.
Ne-am notat si orele de plecare spre San Jose (asta ptr. intoarcere) Doar ne-am notat si nimic altceva. Aici e alta aventura.

Manuel Antonio

Dupa un drum ciudat (pante abrupte, vai ‘abrupte’) coboram acolo unde au coborat totzi. Manuel Antonio. Central.

Cautam din priviri un restaurant ceva… nu ne bausem cafeaua, n-am mancat nimic.
Gasim o kestie. Ne asezam. Ne uitam le preturi. Damn…
Gasim alta kestie. Italiana.(“Gnam” parca se numea) Stam. Luam cate o cafea americana – ca aia ni s-a spus ca e cea mai mare. Intrebam de o banca ceva – aveam nevoie de bani ptr. intors si alte kestii – sa fie de siguranta, ca poate bancile nu lucreaza cand vrem noi – mai ales ca e weekend.
Nu s-a spus ca vreo 200 metri in deal si facem stanga. Erau 2km actually.
Faza super cool a fost ca in drum spre acel loc ne-am intalnit cu bossu’ care ne-a facut plinu de lichiditati ca sa nu mai batem drumu’ de 2km.
In drum spre acea locatie am facut poze: iguane si maimutze. Tones of them. Fluturi si pasarele. Aaa.. si un ‘somnoros’ din ala… “lenes” sau cum se mai keama.
Cateva poze: Sábado, 22 Noviembre

Si un avion transformat in restaurant. Cica are si o poveste – n-a fost nimeni sa ne-o spuna – era prea devreme pentru ei.

Coco Beach Hotel

Acolo ne-am cazat – e putin mai in deal, cam 100m de intrarea pe plaja, in jungla. Jungla, da!
Vedeti aici harta (google maps) – mai la vale e plaja (5min) si tot mai la vale incepe si parcul. Si aici obisnuiam sa facem baie.
Imi aduc aminte ca stateam la masa si asteptam micul dejun cand am auzit un urlet de KingKong in jungla.
Ne-am racit toti. Including coreean woman (the owner).
N-am aflat ce-a fost aia. Sau ce fel de animal ar fi putut skoate urletu’ ala. Cert e ca maimutzele sareau din copac in copac ca popcornu’… ei le spun “monos”. Dar alea sint foarte mici si scot niste tipete mici si ascutite, nu sint suparatoare – zici ca sint pasarele.
So, as we speak e inca o enigma ce-a fost ‘aia’.

Cazarea a fost cu 10$ mai ieftina decat spun ei pe site – cred ca din cauza concurentzei – in zona mai era un hotel, putin mai luxos cu camere de la $60 la $80 cu piscina si plaja proprie. Neinteresant pentru noi, deoarece aveau tv si bukatarie proprie ceea ce noua ne erau complet inutile. Daca ajungeam in camera ajungeam pentru a dormi si nu a ne pierde timpul de somn cu tv-ul. Acolo pici lat de somn/oboseala… no tv needed.
Aeru’ conditionat e o conditie de baza aici – cum e la noi la Costinesti o camera ce are apa calda. 🙂

Later on: la plaja, la aligatori, Maria, somnu’ de parleala, cocktails and many more.
Va povesteam ca doar am dat de portzile iadului. O sa vedeti cum e dincolo de portzi.. soon.

Planuri pentru primul weekend in Costa Rica

Acum cateva minute am fost informati ca putem fi dusi la Manuel Antonio National Park daca dorim. Of course we do.

Ieri discutam cu Cata planurile de weekend. Gasisem ceva la Arenal (199$/3 zile/2nopti/mic dejus si 1 cina included + transport to and from it). “Scump, doamna, scump, dincolo era mai ieftin” – adica e un tur organizat – de-aici si pretul pe masura. Daca te duci singur garantat gasesti ceva la 20 – 40$ per night.
Oricum, daca ar fi sa luam oferta la ‘bani maruntzi’… e ok. Take a look, cate kestii te pun aia sa faci in 3 zile. Problema e ca eu mi-am propus sa nu sparg mai mult de 150$ per weekend – trebuie sa existe o optiune care sa se incadreze in banii astia – 90% dintre ele sint cele in care te duci si te urci intr-un autobuz si o tai unde vezi cu ochii.
Toata lumea ne spune ca mersul cu “ratb-ul” costarican e cel mai ieftin. Vom vedea la intoarcere (ne ducem cu bossu’ si ne intoarcem cu busu’… ) 😛

So, Manuel Antionio will be. Cica au plaje misto. Si ca acolo nu ploo. Deloc. E la Pacific (see below map)

Mai multe poze despre MA aici. Daca vreti mai multe, google it… ca sint tone. Sau aveti rabdare pana luni cand vom fi facut tone de poze. 🙂 {hope so}