Etichetă: costa-rica

Costa Rica – the untold adventures

Well, o parte din ele.

Am mai ramas dator cu niste aventuri din Costa Rica. Nu mai are nici un rost acum sa va povestesc la fiecare in parte ce si cum a fost, dar, ca ideie generala: in fiecare din locatiile de mai jos am avut parte de surprize (placute) si de aventuri. Ma busheste.. rasu’ cand ma uit la ele. Dar lasa, poate va zic la o bere mai multe.
So…
In ordinea cronologica:

Tamarindo
Puerto Viejo
San Jose
Vulcan Irazu

Si.. cateva poze de la plecare (aeroport, etc)

Plus…

Filmul decolarii de pe Juan Santamaria International Airport Costa Rica;
…si filmul aterizarii in Dallas Fort Worth International Airport

Poze

Aici gasiti toate pozele ‘publice’ din aventura Costa Rica. (per total sint vreo 11 giga de poze: pe net.. aproape 1Gb)

For the last time…

For the last time, today, I went to the office here. In Costa Rica.

Today I said ‘good bye’ to three of my office mates (designers): Arnoldo, Mario and Daniela.
I will miss the jokes and… everything that happened in this office (the most loudly one from the entire house).

Also today was the last football night for me; and the last ‘team building’ at pizza. And the last words with Daniela (she drove us home).
The last… the last…

The problem will be tomorrow, when I’ll do the last ‘good byes’ to the rest of the company. There’ll be a little party at the office: a party for some… but for some of us it will not be fun at all.
I’ll really miss some persons…
Hope nobody will cry tomorrow.

Prea de tot…

Intr-o seara intru in bucatarie (la noi, jos); aprind becu’ si… zdraaang… pica ceva dupa frigider. Fac 2 pasi spre usa mea cand vad ditamai liliacu’ zburand razant pe langa mine – a nimerit usa din prima… shiet!

Intr-o alta seara imi iau ceva din frigider; cand inkid usa imi pica o shoparlitza din aia mica pe mana. Am inghetzat… nu stiam ce dracu’ e asa de rece si mai si misca. A 2-a secunda pica de pe mana si o taie cu viteza luminii pe tavan. shiet!

Intr-o seara, Catalin se duce in camera lui – cand ce sa vezi: “vaka” era in fatza usii (si se mai uita si pe geam). El de-obicei tzine usa intredeskisa dar atunci era inkisa. Acum imi dau seama de o kestie: o bucata mare de timp n-am mai vazut ‘vaka’ prin gradina: si-o fi gasit vreun ‘apartament’ printre rafturile din camera?

Azi, acum 1h, comedie mare: Catalin da nas in nas cu un scorpion in holul care da in bucatarie si camera mea. Negru. ALIVE! Shiet…

Se pare ca trebuie sa fim atenti (pe bune!) cand intram in camerele noastre: nu stim peste ce ganganie, bidiganie sau dinozaur dam.

This is Costa Rica: de toate, peste tot, pentru toti. O sa va zic si faza cu sharpele din weekend (ce cretin am putut sa fiu. Sau norocos? Sau… ambele?). Stay tuned.

Cat am fost la o tzigara ma gandeam: am stat pe iarba, noaptea, intr-o bezna totala. Am stat in spate (si pe spate) la copaci (si la aia din fatza si la aia din spate). Noaptea. Eram kiar foarte relaxati.
Acum, soarta… ne gandim ca sint 1000 de alte kestii care isi beau berea o data cu noi; sau pe langa noi.

Problema cu scorpionu’ e ca NU ne dam seama cum a intrat: n-avea cum sa sara 10cm (cat e prima treapa spre holul spre camera mea si bucatarie). Deci, CUM a intrat? Pe UNDE? Diseara cand intru in camera fac o inspectzie mai intai… sa vad ce dracovenii mai misca si pe-acolo.

Cica anu’ trecut au facut o proba la jacuzzi (avem si d’asta); cica a iesit un sharpe de-acolo. Shiet…
Tot anu’ trecut am vazut vis-a-vis de rau o shoparla (ciudata): avea creasta ascutzita si arata ca in filmele SF. OMG…
O sa pun pozele de rigoare in curand – e musai sa le fac post-uri separate.

Aaaa.. si in weekend (la Conchal, pe plaja) am fugarit doo shoparle de s-au urcat saracele in copaci. Asta dupa ce-am fugarit sharpele prin apa. Dar asta intr-un post viitor.

Samurai

E numele restaurantului unde-am fost weekendu’ trecut. Japonez. Ce e asa special la el? Well, pentru mine a fost (ceva nou).
Vedeti mai jos filmuletzele. 🙂
Poze nu va dau ca n-am decat vreo 5.

– preparing the rice food
– serving the food
– preparing the salad
– preparing the meat
– the desert

Din pacate am ramas fara spatiu pe card la desert. Kestiile alea rotunde sint bucatzi de inghetzata. Criminal de bun ce-a iesit…

Managua – day 4

Ultima zi

Dimineatza trezirea la 8:30. Lumea dormea. Iar (si din nou) s-au trezit cand ne-au auzit ca mishunam prin bucatarie.
Mai aveam mai putin de 4 ore pana la plecare. Ticabusu’ pleca la 13:00 dar trebuia sa fim cu o ora inainte. De retzinut, ora 13:00, da?

Coffee

Pentru ca timpul era scurt de tot, am zis sa iesim undeva la o cafea, o plimbare mica-mica. Cica la Mall (alt Mall decat cel din prima zi). “The transporter” isi face aparitzia. Intrebam unde am putea merge.
Ne pica fisa: Mall-urile se deskid in America Latina la ora 10:00 (am patzit asta si in Costa Rica). Katherine ne spune ca stie ea o kestie care e deskisa la ora asta.
Luam taxi. Pana la o cofetarie/cafenea… Adica nu tu tzigari, nu tu bere, nic… doar ciocolata, prajituri si cafea. Si sucuri.
Nu rezistam. Ne luam lichidele si iesim in strada. Tot cu digitala (Catalin).
Plimbare, poze, plimbare, poze. Cam asta am facut timp de vreo doo ore. Ieftin. Si scurt.
Ne intoarcem acasa. Ne luam bagajele. Ne luam ‘good bye’ de la gasca de pushtani. Si de la toata lumea.
Katherine ne conduce la taxi (of course).

Ticabus

…niste kretini.
Ajungem acolo la 11:45. Deci cu 1 ora si un sfert inainte de plecare; cu un sfert de ora inainte de ‘ora academica’ (trebuie sa fii acolo cu 1h inainte.. altfel rishti sa-ti dea biletu’ la altcineva).
Facem check-inu’. Nenea ala ne arata drumu’ spre autocar.
“bah nene, e de-abia 12:10… mai e aproape 1h pana la bus…”
“nu, autobuzu’ va asteapta…”
“nenea, nenea… ce-ai luat matale se baga in vena? …sau ai tras pe nas? E ora 12:10. doishpe’ bah!”
“follow me…”
(mierda)
N-am avut timp de sucuri, de tzigari, de nik!!

Autobuzul era pornit; in curtea aia cu gratii pana la cer.
Soferu’ era cu nasu’ in acte, la volan. Ne vede. Se da jos. Ne verifica biletele. Se duce si vorbeste cu nenea ala de la check-in.
Se intoarce. Plecam. SHIT… 12:30
Busu’ aproape gol. Cred ca erau 10 oameni in total.
Romanii au fost singurii care au urcat (cred) din Nicaragua. Ticabusu’ venea din Guatemala si pleca in Panama.
Noroc de Catalin care a apucat sa traga o fuga in sediu Ticabus dupa sucuri.
A fost asa de scurt ca nici n-am avut timp sa respiram.
Pana la vama ne-am uitat la filme. Si am mai tras vreo doo poze pe drum (o sa le vedeti la urma)

Vama Nicaragua

A fost scurt. Soferu’ ne-a luat pasapoartele. A venit un nene politzai si ni le-a dat inapoi dupa 10min.
Scurt de tot. 10 minute, da? …de retzinut.

Vama Costa Rica

…sau cum sa stai ca fraieru’ 8 ore ca sa iei un kkt de shtampila. Opt ore!

Asta pentru fraierii care nu stiu cum merge treaba in Costa Rica. Sau la Vama in general.
Soferu’ pleaca cu pasapoartele noastre. Intre timp avem timp sa admiram ditamai coada la ‘casa de bilete/vize’.
Sa fi fost vreo… 1.000 de oameni? Peste 20 de autocare? Hmm… mda… o sa vedeti in poze.
Soferu’ se intoarce.
Bad luck: “bla..bla..bla… nu putem sa stampilam nimic pentru ca s-a skimbat ‘sistemu’ si ca toata lumea tre’ sa stea la coada ca sa-si ia viza de intrare”.

jue puta….

Deh.. ne asezam la coada.
Plec in recunoastere. Mi se face rau.
Pleaca si Cata in recunoastere. Ni se face rau la amandoi: Catalin a intrebat pe cineva din fatza cozii cat timp a stat. Cica de la 09:00. Si acu’ era 15:30.
Dar.. am uitat de toate, de coada, de Nicaragua, de toate: Cata s-a intors cu doo cutii de “Imperial”. Daaamn… I felt in love with that beer. Instant!

Neah… nu noi!

Dupa vreo 40 de minute, vine nenea soferu’ si ne spune sa-i dam pasapoartele. Si ne cere cate 1$ la fiecare. Mita. Pentru vameshi.
In 10 minute eram in Ticabus, stampilatzi, parafatzi si cu akte in regula. Si cu motoru’ cald.
In drum spre iesire ne uitam la cei care au ramas in urma… si la fetzele pe care le-au facut cand au vazut ca toata gasca din coada iese instant din rand si se urca in bus. Si mai si pleaca…
Si nu, nu erau numai nicas.. erau de toate natziile acolo: europeni, americani, etc. Si-au stat la coada.
Cred ca asta inseamna sa calatoresti cu “Ticabus – Ejecutivo”: soferii au ‘talent’ si stiu sa se descurce. Parc-ar fi romani!
(mai exista si un “Ticabus – Economico”. Creka aia stau la coada si-acuma).
N-am ales Nicabus pentru ca nu scria nimic de ei pe net – si nici nu stiam de unde sa-i luam. No tiene website, no existen!

Hooooomeeeee…

…dupa alte 6 ore de mers pe teritoriu’ Costa Rican. Parca era altceva. Parca eram acasa. Ne simteam safe. Ca acasa.
Chiar dupa ce-am trecut granitza in Costa Rica am vazut ditamai curcubeu’… imeeens. (o sa-l vedeti in poze). Semn bun, nu? 🙂

San Jose

La ‘Ticabus’… o multzime de rekini (taximetristi). Era culoar: cred ca erau peste 10. I-am refuzat pe toti. Chiar ma gandeam sa le zic: “bah nene, avem 3 luni in Costa Rica, chiar asa de naivi ne crezi?”

Si ce daca era ora 21:00. Si in San Jose. Eram acasaaa… nimic nu ni se putea intampla.
Ne-am fumat linistiti tzigarile. Admiram un Aston Martin parcat vis-a-vis. Linistiti. Calmi..
Tocmai supravietzuisem unei experientze ‘traumatizante’. Ne-am intors alive din hell.

Facem semn la un taxi care trecea in fuga. Ajungem acasa in timp record. A mers moshulica pe scurtatura; si cu vitezaaaaa. La un moment dat imi cautam centura de sigurantza – kiar daca eram in spate. Masina: o Toyota nooooo…
In fine…
Am incheiat seara cu “Imperiales”, trantitzi pe iarba (“iarba verde de acasa”)…

Rezumat

Dupa experientza cu Nicaragua, Costa Rica mi se pare cea mai beton si mai criminala tzara din TOATA America Centrala. Am auzit tone despre celelalte tzari. Well, am auzit ca si Panama ar fi la fel.. poate kiar mai buna: dar n-am fost acolo, nu ma pronuntz.
Oricum… ideia generala e ca aici, in Costa Rica, ne simtzim ca acasa acum. A fost nevoie de ‘experientza Nicaragua’ sa deskidem okii si sa ne dam seama ca sintem dublu-norocosi:
1 – sintem europeni. Traim in Europa.
2 – am nimerit in Costa Rica, Escazu, Los Laureles (super-high residential zone) si nu in alte cotloane uitate de lume.

Pe bune!

Imi aduc aminte ca dupa primele doo saptamani in Costa Rica am zis ca aici e o tzara de nebuni… ca n-as putea sa stau aici prea mult.
Dupa ce-am vazut Nicaragua… I’m about to reconsider. Pe bune!

Cica pentru a-ti da seama cum sta treaba intr-o tzara straina, e bine sa stai macar 6 luni. Nope..
Stai 1 luna sau doo… si du-te si vezi vecinii: iti dai seama instant care e treaba. Pe bune!

Gata cu Nicaragua.
Unele persoane m-au intrebat “cand mai vii in Nicaragua?”.
Unora le-am zambit…
Altora le-am zis ca peste 20 de ani cand, poate, Nicaragua o sa fie o tzara normala.. cat de cat.
La restu’ le-am raspuns in detaliu si cu lux de amanunte: “NEVER!”

Poze

Cateva tone aici. Va las pe voi sa trageti concluzii din ceea ce veti vedea.