Samara

Asta a fost de pe 26 pana pe 30 decembrie 2008. Am plecat 5 hombres: eu, Lenin, Eddie + Vanessa si Max.

Drumul

A fost luung pentru ca toata lumea pleca spre plaja (nu neaparat aia a noastra) – trafic infernal – am facut o portiune de 10km in doo ore. Toata Costa Rica pleaca la plaja intre Craciun si Revelion – e o ‘migratie’ nationala.
Inspirati, ticoshii au facut rezervare la Samara plus ca au luat si biletele de autobuz cu 1 sapt. si ceva in avans. Daca nu faceau asta era jale – in autobuz s-a stat si in picioare. Iar la Samara totul era full – unde am stat noi totul era deja rezervat pe inca doo luni dupa noi.
Drumul a fost din doo bucati: San Jose – Nicoya; Nicoya – Samara.

Am avut noroc la Nicoya – am stat doar 15 min pana am prins legatura spre Samara. Nice, fast and easy.

Samara

Linistita, curata si safe. Cel putin asa sugerau politzistii care patrulau prin zona; pe masini si motoare. Si pe plaja noaptea, cu 4×4.
Am stat 4 nopti (5 zile); sint mii de kestii de povestit – nu o sa am timp sa le scriu pe toate aici. O sa incerc sa iau ‘varfurile’.
Prima oprire a fost la un supermaket de unde toata lumea si-a luat portia de bere pe seara ce va avea sa vina. Plus alte kestii de-ale gurii.
Am luat un taxi pana la noua casa – nu pentru ca era departe ci pentru ca aveam tone de kestii cu noi (mancare si imperiale)
Am stat aici.
Zona linistita, tone de verdeatza (si veveritze); se vedea oceanu’ de la masa din fata camerei. Super bestial – nu aveai mult de mers: la 10m era un supermarket ieftin si bun, vis-a-via de supermarket era curtea unde mancam. Adica, era o casa unde omu’ si-a pus 5 mese si si-a deskis restaurant: super bestiala faza pentru ca puteai comanda ce doreai – adica in afara de ce era pe lista – puteai sa compui tu ce-ti doresti si cum doresti – iar bucataria se misca foarte repede. Sucurile erau toate naturale: luau fructele si le zapaceau acolo, pe loc. O nebunie sucurile alea. Nebunieee!
Si de-acolo pana la plaja alti 20m. Simplu.

Serile

Serile le petreceam in zona de ‘parties’ dar majoritatea in ‘our base’. Am prins nopti din alea fara luna: asa bezna n-am mai vazut de secole: uneori, din cauza intunericului, ne pierdeam de ‘baza’. Cerul full de stele – la fel, nu vezi asa ceva nicaieri (si asta din cauza luminii lipsa din jur).
Au fost seri in care am facut focul – pe partea Pacificului ai voie sa faci asta – pe partea cu Caraibe nu! (nasol). Plaja e plina de radacini de Cocos (lemne mici si subtziri care ard instant). Plus frunze de Cocos (le-am denumit ‘gasolina’ pentru ca ardeau puternic). Radacinile de copac erau peste tot pentru ca la flux apa rupe din maluri – am vazut copaci cazuti la pamant din cauza asta. La reflux (cand eram noi noaptea la bere) trebuia sa mergi pana la apa de te pliktiseai. Daca va uitati bine la poza de mai sus se vede o banda mare de nisip – cam intre 13:00 si 14:00 apa se duce pana in copaci – adica ‘our base’ era inundata total in timpul zilei. Nu era bucatica de nisip sa nu fie neatinsa de apa.
Era misto la flux: lumea nu stia ce si cum cu apa aia si isi puneau tabara pe nisip, cu umbrelutza, cu catzel si purcel, cu de toate. Si adormeau sau citeau sau.. leneveau. La pranz era distractie: ii vedeai cum sar in sus ca pop-cornu’ cautand sa-si adune kestiile inundate de pe plaja.
Din cate am vazut in Costa Rica, doar la Samara am vazut diferenta ENORMA intre flux si reflux.

Plaja

Ziua ne plasam sub cocotieri. Seara in fatza lor, pe plaja.
In cocotieri, nuci de cocos si… veveritze.
Stateam linistit, admirand plaja de la nivelul solului. Aparent liniste. Lumea din jur kiar daca avea cate o kestie gen radio sau altceva, tineau sonorul cat sa auda ei, si-atat. Deci, intr-un cuvant o atmosfera linistita, te indemna la somn. Era 13:00. Urmaream apa cu vine incet incet spre mal.
Deodata… zdraaaaangggg….
Dar un ‘zdrang’ cu greutate pentru ca am simtzit patura ca vibreaza. Mi-am dat seama imediat ce s-a intamplat: o nuca de cocos.. a cazut de pe la vreo 6 metri. Din copac adica. Am inlemnit apoi cand, dupa vibratiile pe care le face, mi-am dat seama ce s-ar intampla daca iti pica una din asta in cap.
Intreb pe ticosi. Mi se raspunde: la spital direct.

Nu incercasem si nici nu stiu cum si in cel fel arata nuca aia de cocos (la gust, miros, etc). Eddie s-a dus dupa ea si mi-a dat-o mie. A scuturat-o putin sa auda daca are ceva in ea. Nimic. Cica ar fi goala (desi era verde). Si mare.
O iau si o krap de un copac. Era FULL de apa. Full, full…
M-am saturat cat am scos din ea. Cred ca ma bagat aproape un kil de suc de ala in mine.
La urma, am krapat-o de tot.
Si cu urekea de la bere (kestia aia de la capac) am ras toata kestia aia alba din interiorul nucii. Interesanta rau!
Ca tot veni vorba de mancare…

Mancarea

Sint inventator: la micul dejun ceream intotdeauna “omelet con papa fritas” (omleta cu cartofi prajiti) – NU era pe lista de produse, dar v-am spus: bucataria era maleabila. Dupa doo zile de cerut asta, vine bucatareasa la noi si ne spune faza fazelor: de cand am inceput eu sa cer mancarea aia ‘ciudata’ (pentru ei), kelneritza intreaba pe toata lumea care doreste “omelet” daca doresc si cartofi prajiti pe-alaturi. Si cica le place. Si cica le merge shmekeria noua. Si cica din cauza mea acuma servesc ‘ciudatzenia’ la toti strainii.
Deci, recapitulare: omleta cu cartofi prajiti – made by one romanian guy. So, acum va puteti da seama cam ce mananca ei si in ce fel de li se pare lor ‘mare inventie’ omleta cu cartofi prajiti. Damn…

Si ce mancau ticosii:

O alta faza a fost cu “spaghetti carbonara”: un mic restaurant pe plaja (in zona de ‘parties’). “Sherif” se keama: fac aia o ‘carbonara’ de crapi de ciuda cat de buna e. Booon…

Undeva la mama dracului e un restaurant italian: El Dorado. Am cerut ‘carbonara’. N-aveau, nu era pe lista. Ok, cer ‘bolognese’.
Un amanunt important: restaurantu’ e de fitze cica, are steagul italiei si steagul ‘ferrari’ la intrare. Vita de patron vorbeste doar in italiana (ceea ce mie mi se pare o nesimtzire totala: adica, ai afacerea in tara lor si nu te kinui macar sa inveti cuvintele de baza?). Barul plin de gringos – putini localnici. Iar mancarea… proastaaaa… de kkt.
Cineva de la masa a cerut “lasagna” – 5 metri de coca/paine si 1mm de carne. Bleah. Bolognesa mea… la fel: multe multe matze is o lingura de sos cu 3 fire de carne. Shiet…
Dupa ce-am terminat mizeria aia de pe masa ne-am dus back la “Sherif” unde am mancat serios (mult si bine) – era si pe plaja, stateai si pe butuci de copaci si mancai la o masa facuta din scanduri (fara lac, fara poleiala, fara alte vrajeli – pure and natural). Pana si scrumiera era o scoica din aia mare. Adica bestial si de 1000 de ori mai bine ca in restaurantul ala de kkt si de fitze de italian prost.
Aaa.. si la urma (la “Sherif”), dupa ce plateai, ti se dadeau si o gramada de bomboane. Bestial, nu? Si tipele care serveau erau costarricense, morene. Adica erau misto… si stiau si engleza. Mai rar…

Da’ Party

In zona de “parties” era un afis mare; deci un afis MARE: petrecere in nu-stiu-cum-se-kema baru’ – reggae party and stuff. Tot in zona aia era si “Sherif” de care va povesteam si care e gard in gard cu politzia. De retzinut acest aspect, da?
Deci anunt MARE la 2 metri de politie cu mare party mare.

Ne-am ‘desfacut’ tabara kiar pe plaja in fata restaurantului. Cica acolo s-ar face mare foc mare. Whatever…
Ne-am plictisit 3 dintre noi si-am zis sa mergem la ‘balci’. Da, un fel de balci ca la noi… cu diferenta ca nu se cantau manele si nu erau betzivi si alte natii colorate si puturoase. Dar era balci. Cu pizza-hut, cu o ‘kestie’ de mancare de vreo 10metri lungime de vitrina (un fel de cantina ambulanta), cu tiribombe si alte masinutze pentru aia mici. Si pentru cei mari.

Churro

Deci, kestia asta m-a dat pe spate. Cand am vazut-o in vitrina la nenii aia care o faceau am fost sceptic – ma gandeam ca cine stie ce dracovenie o mai fi si uscatura aia. Mi s-a spus sa incerc. Am zis “nu”; dar Lenin, baiat destept, mi-a cumparat fara sa ma intrebe.
Fatal.
Deci is asa de buni de mananci pana-ti vine rau. Sint tari ca niste biscuiti si in interior au ciocolata; sint ca niste tzevi de biscuit umplute. Si sint calzi (sau fierbinti). Si sint si gen ‘tzeava plina’ – adica fara ciocolata.
Si… damn… is criminali de buni.
De-atunci, in fiecare seara, primu’ lucru pe care-l faceam e sa ma asez la coada la “churros”. Uitati aici niste detalii; si aici cum se fac (is doar aia ‘tzeava plina’) 

Cand ne-am intors ‘la baza’ ceilalti doi plecasera. Clar. S-au dus acasa. (ne-au spus mai tarziu ca i-a luat frigu’ si s-au carat in camera; “cica”).

Dupa ‘churros’ am zis sa vedem ce e cu petrecerea aia a lu’ peste. In drum spre, am avut timp sa ne uitam la toate tonetele si masutzele vanzatorilor din zona; multi jamaicani cu tot felu’ de lantzishoare si kestii de pus la gat. Multi. Unii doar cu vreo 2-3 produse pe masa. N-am realizat atunci nimic altceva. Dar, va voi spune mai multe despre asta cand ajung la Puerto Viejo.

Rasta people

Petrecerea era intr-un bar; un fel de bar; in aer liber. Un nene blod si gras facea pe DJ-ul. Avea parul impletit in coditze ca la jamaicani – doar ca jamaicanii is negri si asta era blond. Deci arata ca dracu’. Si gras. Asta n-ar fi fost nimic: in fata lui era o aparatura (de DJ) fara prea multe butoane – banuiesc ca totul era pe CD and stuff; omu’ nostru insa apasa pe … tablele alea ca si cum ar face ceva la muzica, se strofoca acolo de parca atunci o compunea. M-am dus mai aproape sa vad ce face: nimic. Aparatura din fata lui NU avea nici un buton, nimic de rotit, click-ait, nimic; dar omu’ butona de zor. Muzica nu suferea nici o skimbare. Poate in capu’ lui doar. Am zis ca e ‘fumat’ rau asta dupa cum se comporta.
In jur lume multa, pestrita, de toate natziile. Linistitzi, cu bere, etc. Dupa vreo juma de ora de muzica jamaicana ne hotaram sa o intindem spre casa.
Am mai tras o mica barfa in fatza casei si-am plecat la nani.

Proasta de la alimentara

Adica o baba cu okelari mari – era funny doar cat te uitai la ea. De-acolo ne cumparam kestiile ‘lichide’. Iau 6 (box). Total 3600 de costarici.
Ma duc la casa si ii dau lu’ tante 5000.
Pe masa existau doo kestii: o casa de marcat din aia electronica, smekera si moderna. Alaturi un calculator de buzunar, murdar, mic si puturos.
Tantea ia foaia de 5000 si incepe sa calculeze cu ala micu’ si puturos. Si da sa bage suma in casa de marcat.
Dar mai aveam si 600 in buzunar si ii dau, gandindu-ma sa-mi dea rest 2000 ca sa nu umblu cu metale la mine (monedele sint mari si grele a dracului).
Stupoare…
Stai asa ca s-a skimbat problema. Numara 600. Se uita la mine; peste okelari. Ma abtzin sa nu zambesc.
Ia din nou calculatoru’ ala mic si baga si butoneaza. Se uita la foaia de 5000. Numara IAR monedele. Se uita la cutiile de bere. Se uita la mine. Da ‘cancel’ pe calculatoru’ ala mic si scrie din nou. Calculeaza ea acolo sushotind ceva ‘in barba’. Timpul trecerea. Gasca vesela era in spate asteptand si uitandu-se la mine cu stupoare “WTF did u do to her??”.
Babutza ia suma de pe calculatoru’ de buzunar si o baga in casa de marcat: simplu adica, a scris 3600 si ‘enter’.
Si-mi da 3000 (trei mii) rest.
Buna treaba. Ma uit la ea; ma uit la gasca vesela si le zambesc. Si plec afara. Eu am ‘scapat’.
In urma mea insa… crima si pedeapsa. Gasca vesela a cumparat de 11.250 de costarici. A fost crima si mi-e rushine mie sa povestesc ce-a fost si cat am stat pe-afara pana baba aia a calculat ce-avea de calculat. Si asta doar intr-o zi.
A doua zi, tot acolo, alte produse; total 2950. La fel, ii dau 5000. Si, stiind experienta de cu zi, ii spun si cat sa-mi dea rest.  A facut okii mari (cred ca se gandea: ‘cum dracu a facut asta calculele fara calculator’?)
A stat si-a numarat banii de vreo 3 ori – era pierduta rau de tot… numara, baga in calculator… se pierdea si iar numara banii. Desi casa de marcat avea cititor de cod de bare ea citea pretzu’ de pe niste hartii sau… se uita in raft sa vada cat e face produsu’ respectiv. De-atunci m-am invatat sa nu-i mai dau maruntzish pentru a rotunji restu’ ca-mi pierd juma’ de zi acolo.

Mi s-a zis ca daca vreau sa-i fac praf pe kelneri sau vanzatori, sa fac o smekerie: la restaurant sa spunem ca vrem nota de plata separat sau la magazine sa renuntam la un produs. Cica iese show adevarat. :))

Carillo

Adica o alta plaja la vreo 10-15min de Samara. Am mers cu autobuzul si ne-am intors cu taxiul. Apa mult mai adanca (la mal) decat la Samara; din cauza asta si valurile erau mult mai mari. Si mi s-a parut si apa muuult mai clara (nu ca la Samara n-ar fi fost la fel).
Ne-am intors cu taxiul pentru ca Eddie dorea neaparat sa vada apusul. Eu am observat ceva ciudat in larg: ditamai stanca/muntele ce iesea din apa. Ma uit la soare, ma uit la stanca… si-mi zic: “bah, asta pica dupa stanca si nu in apa”. Dar am zis ca e mai bine sa nu am dreptate pentru ca ar fi fost kiar misto sa vad apusul.
Dar, spre dezamagirea lor, am avut drepate. A picat soarele exact si fix in spatele stancii. Shiet.

Si din cauza asta am pierdut si ultimul autobuz. Dar gasca stia numarul de taxi. Sunat. Asteptat.
Vine nenea si intreba ceva; am prins doar “…seco?”.
Ma uit… “seco?” …wtf, we still have a lot of beers with us.
El se referea daca avem hainele uscate. Iar eu am crezut ca ne intreaba “daca sintem pe uscat” (fara beri).
“estoy seco” e ‘parola’ pentru ‘una mas’ (adica ‘sint pe uscat, mai vreau una’)

Nicoya

La plecare am mers pe acelasi drum: Samara – Nicoya, Nicoya – San Jose.
La Nicoya aveam autobuz peste doo ore. Motiv pentru care am plecat sa mancam ceva. Gasca stia un restaurant interesant. Mers.
Comandat “carbonara”; buna si meseriasha. Si multa.
Si stam si noi la o barfa mica, deh… ca intre baietzi. La un moment da imi aduc aminte de o veke discutie vis-a-vis de Marijuana. Da, de iarba.
Si le spun ca am ratat ocazia sa incerc ce si cum cu iarba. Moment in care, 4 oki se uita mari la mine…

el: …man, do you remember the reggae party? the one with the big big banner near the police station?
eu: si…
el: well, didn’t u saw that ALL the people in that bar were smoking weed?
eu: …huh??
el: didn’t u smell it? …was all over the place…
eu: wtf, I don’t know how does it smell like. never tried, remember? duohhh…..
el: shiet… I was wondering why you didn’t react to the smoke. I thought you forgot about it…
eu: nope.. I just didn’t knew how does it smell, how does it look. know nothin’ ‘bout it…
el: shiet… that was the right place. where are rasta people (jamaicans) there’s the weed. I guess they were selling it on the bar.

Mda, si-asa am ratat sa ma conformez anuntzului “nu calcatzi iarba, fumatzi-o!”

Policia – Fuerza Publica

Adica “politzia, actele la control”.
Asta s-a intamplat in drum spre casa (San Jose).
Eram in autobuz. Trafic. Mers ca melcu’. Deodata autobuzu’ trage pe dreapta in spatele altor autobuze.
La 5min. vine un nene politzist si zice ceva de ‘indentificado o pasaporte’.
Lucky me: deobicei in San Jose nu iau nici un act cu mine. Dar cand plec undeva iau buletinu’: da, panarama aia de plastic mare si colorata. Nu iau pasaportu’ ca se fura si/sau se pierde. Si iese cu belele apoi. Mi s-a spus sa fac o copie dupa pasaport si sa umblu cu ea. Dar am zis ca poate merge si cu buletinu’.
Si-a mers. S-a uitat nenea la mine, la caramida de buletin (nici nu l-a atins, doar s-a uitat cand il tineam in mana – s-o fi speriat saracu’), a zambit si-a plecat mai departe. A fost scurt/2.

Afara, pe strada ce-mi vad okii. O politzistaaaa. Nu m-am putut abtzine: :)) Si i-am facut poze. N-a vrut sa se uite la mine. “bagaboanta!”
(pozele sint cele din postu’ anterior)

Si-am incalecat pe-o shea si v-am spus povestea asha.. 🙂

Poze

Aici o gramada mare.

Filme

(de preferat a fi vazute in “high quality”)
Cu valuri: unu si doi.
Si cu pasarele (e cioara lor nationala – omniprezenta la orice ora din zi si din noapte)

Puntarenas

Am plecat sambata dimineatza. Pe la 04:45 ne-au sunat ceasurile. N-am plecat vineri pentru ca am fost prea zapaciti: inital am zis ca plecam la Guanacaste (cineva ne-a zis noua ceva) dar Guanacaste e ca si cum ai spune “ma duc in Transilvania”. Mai trebuia o locatie. Asa ca am sapat, ne-am uitat pe harta, am vazut unde e apa si … Puntarenas a fost.

Wrong exit

Iesim in statia de bus spre San Jose. N-apucam sa resipiram ca vedem deja busu’. Scria pe el “San Jose” si mai erau si alte kestii scrise pe el – dracu’ stie ce, conta ca scria San Jose.
Ghinion.
Busu’ se ducea in San Jose dar nu in “Coca-Cola” terminal ci la dracu’. Kestiile alea scrise erau cele mai importante – indicau si statia finala; noi stiam ca orice autobuz care circula pe la “Plaza Los Laureles” ori se duce in Santa Ana ori se intoarce in San Jose la Coca-Cola.
Asa ca ne trezim pe la vreo 06:00 in San Jose. Zona total necunoscuta. Era lumina afara asa ca n-aveam emotii.
Intrebam. Ni se raspunde. Si bobinam. Cred ca in maxim 10min eram deja la Coca-Cola.

websites vs reality

Cand ne-am documentat am vazut, pe prima pagina(!!) ca autobuzele spre Puntarenas pleaca din “Coca-Cola terminal” – il stim/cunoastem f.bine; doar ca… de-acolo ni s-a spus altceva. O tante dragutza de la casa de bilete imi spune ceva. Ea a spus, ea a inteles (adica alta care nu stie engleza). I-am zis sa-mi scrie pe hartie ce si cum si sa luam un taxi. Scris. Luat taxi. Plimbat oleaka. Desi am fost si la dus si la intors prin acelasi terminal, habar n-am cum se numeste. Totul s-a petrecut asa de repede ca n-am avut timp sa respiram.
Cand am ajuns, lumea de la coada era deja invitata sa urce in autobuz. Ne-am dus si noi direct la nenea ala care ne-a spus ca trebuie sa ne luam bilet. Ofc… (sint curse/autobuze unde platesti la sofer)
Ne luam bilet si renuntam la cursa aia. Mergem sa ne luam o cafea de la o cofetarie (care a durat 5minute sa se faca – desi era masina de cafea) si dam sa iesim si noi la prima tzigara pe ziua aia. Cautam un loc – am zis sa iesim tot pe-acolo pe unde a urcat lumea in autobuz. Cand, ce sa vezi: autobuzul era inca acolo si vreo 2 sau 3 neni renuntza la cursa. Soferu’ s-a prins ca nu sintem bashtinashi si ne-a facut loc; eu in randu’ 2 iar Cata undeva la vreo 4 randuri in spate; separatzi dar urcati in masina de 06:30 si nu in aia de 07:30 pe care pusesem ochii. Biletele sint… diferite: un fel de cartela de plastic pe care o dai la shofer: fara loc, fara ora, fara data; teoretic poti cumpara acel bilet azi si sa pleci la anu’.

2 ore

Cam atat am facut pana la Puntarenas. Cand am plecat de-acasa era un friiiiggg (deh, nu iesise soarele, zona de munte, va dati seama). Asa ca m-am imbracat “gros”: blugi, adidasi si tricou cu maneca lunga.
Cand am ajuns la Puntarenas am murit. In secunda doi mi-am skimbat tricoul (da, in vazu’ lumii, pe o banca langa plaja).
Era soare. Mult soare. Si caaaalddd.. damn, ce cald era. Nu sufocant dar fierbinte. Deja simtzeam putzin pe maini cum ma arde.
Pentru ca era de-abia 9 si ceva, lumea era somnoroasa, de-abia se deskideau tejghelele de pe plaja, cei de la bar pareau adormiti.
Zona nu prea populata dar si aerisita – o strada lata, numai case cu 1 maxim 2 etaje, palmieri, etc. Din cauza ca era prea devreme am zis sa nu ne ducem sa cautam cazare (inca).

Plaja..hmmm….

Plaja de aici e intr-un golf (vedeti poza de mai jos); vreo 10m in larg e maronie apoi se face albastra. Culoarea aia naspa e data de un nisip negru-negru si fin. Apa ar fi curata daca n-ar fi acel nisip. Curentul bate din sud spre nord (deci total aiurea) – adica bate din stanga spre dreapta cum stai pe plaja – curentii nu te duc in larg (cum ar fi normal) ci au tendintza sa te impinga de-a lungul plajei.

Plaja cred care vreo 3-4km lungime. Ca sa ajungi in apa mai mergi vreo 20 m. Ca sa-ti fie pana la gat, mai mergi vreo 5m.
Jumate din ea e curata (poti sa dormi); jumate… e jale (parca era la Mamaia): gunoaie, sticle de plastic, etc (cred ca era prea dimineatza pentru aia care curata plaja).
Plaja are “blue flag” – adica un fel de nu-stiu-ce-smekerie-ecologica. O fi avand, in acte.. 🙂
Oricum, nisipul e f.fin (iar) si pe plaja sint tot felu’ de kestii care se baga in nisip: un fel de ‘bidiganii’ ca la Manuel Antonio (aropos, pana acum plaja de la Manuel Antonio e in top)
Ca tot veni vorba de ‘kestii’ pe plaja:

(nu se vede dimensiunea prea bine, dar va dau un reper: daca ar fi fost sa se lipeasca de mine, imi acoperea TOT spatele – de la gat pana la fund – si am 1.84, da?)

Cazarea

De pe plaja am sarit pe stradutze: liniste, lumea cred ca dormea la ora aia. Am vazut un motel undeva mai ‘in spate’ dar am zis ca e prea departe de centru’; am gasit o kestie “cabinas”; intram si ne speriem: mobilierul, paturile, geamurile, usile aratau ca in 1960 toamna – se vedeau ca sint vechi, antice si de demult. Pretzu’ mare. Arata oribil. Shiet… Daca va uitati la filmele cu mexicani (nu-mi vine unu’ in minte acuma) cam asa aratau toate in casa aia: vechi, etc. Dar, pareau curate. N-am facut poze pentru ca mi se lipise tricoul de suflet si nu-mi doream decat sa ne gasim cazare mai repede sa ma pot arunca cu totu’ in apa.

Mai bobinam. Dam de alta “cabinas”: cu piscina si restaurant “la parter”. Intrebam de pretz (bineinteles, NU stia nimeni engleza pe-acolo). Pret ok.
Ni se spune daca vrem sa vedem camera. Ok. O vedem. O luam. Ne skimbam (in ekipament de plaja).
Atunci mi-am dat seama ca am uitat acasa un element important: shlapii de plaja. Shiet. Cu adidasi n-ai nici o sansa sa supravietzuiesti.
Asa ca am preferat sa umblu all day long in… picioarele goale. 🙂
Camera cu vedere la mare; nu asa de luxoasa precum cea de la M.A, dar… cu teve, cu de toate. Merge. Oricum nu ne doream sa stam in camera decat atunci cand dormim. Oricum, muuult mai luxoasa decat cele din 1960 toamna.

Heineken

Am tzopait la greu pana la primul restaurant: deja betonul si nisipul ardeau in ultimu’ hal – cred ca mi-am fript oleaca talpile dar mi-a trecut – dupa doo zile. 🙂
Nu cred ca e nevoie sa va mai spun ce continea meniul, nu? Am cerut sa mi se recomande ceva “bun”: mi s-a raspuns “pinto”. kkt!
Pinto e orez cu fasole. WTF?
Si am facut rectificarea de rigoare: “arata-mi ceva de pe lista asta care NU are orez”. Erau doo (parca) – eu mi-am luat pui cu cartofi prajiti si salata.
Si o cafea. Si o bere (hHeineken); mi-era dor de ceva european. Nenea care ne-a servit era de nota 10: stia engleza (kiar bine) si era tare vesel.
Iar barul bun si ieftin. Putin mai tarziu l-am vazut pe nenea kelneru’ luand masa: pinto. Am impresia ca mi se face rau doar gandindu-ma la cuvantul care incepe cu “o”.
Am rupt randurile si-am plecat spre plaja. Mi-am luat o kestie de-aia de pus in cap (ardea super tare). Ne-am cautat un palmier si-am stat acolo – toata lumea se furishase la umbra cuiva: a unui copac, umbrela, restaurant. V-am spus ca plaja are vreo 15-20m latime, plina cu nisip care arde: va inkipuiti cu ce viteza intram in apa, da?
Rezumat: plaja, leneveala, bere, plaja, prajeala, leneveala, etc.

Somn

Cred ca pentru prima data de cand mergem la plaja am dormit la pranz. Nu, nu pe plaja (am fi fost prajiti la propriu acuma) ci in camera. Ne-am dus in camera cu intentzia sa ne odihnim putin. Am adormit lemn: vreo doo ore.
Super fresh am pornit in raidurile de noapte.

Night raids

Hmm… nu stiu cu ce sa incep: cu politzia, cu pitzipoancele zambaretze, cu nenea cersetoru’, cu tantea care a castigat concursul de carat butoaie de bere sau cu noi care am speriat lumea?
Observatie (pertinenta): Puntarenas e o zona mult mai safe decat ce-am vazut noi pana acum: adica am stat si-am bantuit strazile pana la 1 noaptea. Noi si politzia ce ne plimbam din capat in capat…

Politzia: primul contact cu ei a fost cand stateam si priveam un concurs cu butoaie de bere. Au venit si au intrat in paduricea de palmieri care e pe marginea plajei. Tzinta lor: doi homeless: le-au verificat actele si buzunarele. Toate buzunarele.
Cand am iesit de la supermarket (ne-am luat tzigari) ii vedem ca opresc in fata noastra la vreo 10 metri (au intrat pe contra-sens) si il opresc pe nenea din fatza noastra (era la vreo 5m saracu’); la fel, control de acte si de buzunare. De noi nu s-au luat.

Pitzipoancele zambaretze: am facut vreo 4 sau 5 ture complete de statiune (adica vreo 4km/tura); de cateva ori ne-am intersectat cu niste pitzipoance care se uitau la noi. Nu le-am zambit si nu le-am dat nici o atentie. Inital.
Faza se repeta. Da data asta imi dau seama ca erau prea evidente privirile lor. Ne depasesc. Imi intorc capul sa ma uit: si ele la fel. Ii zic faza lu’ Cata si ma intorc iar: la fel si ele, se uitau dupa noi.
WTF?
Ne-am prins cand am ajuns acasa: in prima tura de plaja (inainte de cazare) am vazut pe plaja niste pasarele mici care mancau kestii de pe plaja (bidiganii). Se deplasau in asa hal incat le-am poreclit “formula 1”. (o sa le vedeti in poze later). Intr-una din poze apar cele doo pitzipoance. Cred ca or fi crezut ca le facem lor poze.
Terminam tura si ne intoarcem; pitzipoancele ne vad si trec pe partea cealalta. 🙂 Ne vom reintalni cu ele soon. A doua zi adica.
Cred ca le-am speriat: eu eram in negru cu adidasi cu cranii pe ei si un tricou’ de metalist inrrrrait. Cata avea haine mai normale. Oi vi avand fatza de killer?

Cersetorul: un nene care cica ar fi cantaretz (dar n-avea kitara) si care ar fi cantat pentru nu-stiu-ce-vedete-autohtone. Cert e ca am stat de vorba cu el vreo juma de ora (si ne-a povestit o gasca de kestii interesante despre Montezuma si alte plaje situate in peninsula care se vedea in departare: Nicoya). Dupa alta ora (de plimbare pentru noi) era manga, praf. Cand era manga ne-am distrat putin: el ne-a spus ceva si noi am inteles altceva. Si l-am lasat masca (i-am dat niste raspunsuri la care nu s-ar fi asteptat – deh, eram europeni). Mai tarziu ne-am distrat si noi cand ne-am dat seama ca saracu’ om vorbea cat se poate de serios. Si noi facusem misto. Of, of…
Faza a fost ca el stia engleza dar.. dupa ureke: si ne-a spus ceva de genu “natural scene” – dar in engleza lui a sunat altfel. Ganditi-va! 🙂

Concursul de bere. 🙂
Asta e tare. V-am povestit de-a lungul timpului care e faza cu femeile aici, da? Adica majoritatea sint 4×4 (si se pare ca au tractiune integrala by default). Vedem niste neni imbracati in pompieri. Si niste pitzipoance la fel imbracate. La un restaurant din drumul nostru. Galagie mare. Un nene la microfon care spunea kestii. Ne dam seama ca e un concurs. Dar am preferat sa ne continuam raidurile. De fiecare data cand treceam pe-acolo era cate un ‘el’ care se kinuia cu butoiu’ (de tinut minte acest aspect). Intr-un final, ne oprim si noi acolo sa ne odihnim. Vedem faza cu politzia si cei 2 aurolaci.
Nenea de la microfon ii cronometra pe cei cu butoiul.

Femeia conduce:
intra in scena o tante, 4×4, fara prea multe alte “optionale”. I se dau niste manusi (ca si celorlalti barbati). Si se apuca de treaba: ia butoiul si tine. Si tine. Nici o grimasa pe fatza ei (am zis ca butoiul ei o fi gol). La un moment dat cedeaza. Ma si gandeam: “deh, femeie – are tupeu sa se intreaca cu barbatii care s-au kinuit inaintea ei”. O vad ca-si da jos manusile si se apuca din nou; fuuuck! fara manusi si cu tupeu?
Si tine… si tine…. si tine… de ne-am pliktisit.
A iesit castigatoare.
Mda…
Si asta dupa ce vreo 10 tipi s-au tot kinuit cu butoiul ala de bere. Ce nasol tre’ sa fi fost pentru ei: 2 ore muncesc pe branci si la urma vine o tante din asta cu tractziune integrala si le strica distractia.

Apoi am mai vazut un concurs: sa bagi atza in ac cu manusile alea (de sudura, de pompier, etc)
Niste brunetzele (morenas) au reusit. O blonda nu. Mi se parea normal.

Ne-am inkeiat ziua cu o bere la restaurantu’ unde eram cazati. Adica aici.

A doua zi

Rezumat fast:
micul dejun la restaurantul unde ne-am cazat si plaja + raid-urile de rigoare.

Ce-am vazut misto tare:
Bombardierele: niste pasari (ca un fel de pelican) ca plonjeaza in apa intr-un unghi de 90 de grade. Vedeti poze explicate mai tarziu.

Ne-am inceput ziua pe plaja cu un raid mic – pana spre capat. Unde… ghici cu cine dam nas in nas? Cu pitzipoancele de seara trecuta. Nu erau singurele ci cu un ‘el’. Ne-am plasat strategic, in spate-lateral vreo 50m. Un unghi si o distanta numa’ buna pentru teleobiectivu’ lu Cata. 😀
Daca la inceput am fost mai timid si-am zis sa nu se prinda ca le facem poze, am sfarsit prin a fi un paparazzi pe fatza: pus obiectivu’ la oki si turnat poze – deja mi se parea nasol sa le fac poze cand NU se uitau. S-au prins saracele, dar…who cares?

Ne-am ars bine si-am plecat sa predam camera (era 12:30 si la 13:00 “fara exceptii” se elibera camera). Eliberat camera. Dus si luat bilete de autobuz.
Aceleasi cartele de plastic (parca ar fi fost cartele telefonice)
Ne-am gandit ca n-are rost sa plecam la 15:30 cum ne-am propus. Asa ca am setat ora 14:00 “salida para Puntarenas”.
In ora aia de raid am turnat vreo 100 si ceva de poze. Cata la fel. Cu de toate. Pentru toti! 🙂
Spre capat ne-am dat seama ca daca nu bagam ‘turbo’ nu mai prindem autobuzu de 14:00 – asa ca, in fuga, am turnat cele 100 de poze: tineam camera la gat si cu o mana o manevram: fara sa ma uit prin obiectiv, intuitiv, poitam camera spre obiectul vizat si zdrang, zdrang… Au iesit kiar misto (dar nu le pot pune pe toate ‘for public’ view)
Cei 2km facuti cu 100 la ora ne-au facut fleashka. Am baut o apa de 1kil in 2 sau 3 minute.

Sala de asteptare: kiar daca ai bilet trebuie sa stai in sala de asteptare, frumos si cuminte pe scaunelul tau. Vine nenea soferu’ sa te anunte ca se face imbarcarea, moment in care fiecare se ridica in picioare si asteapta pe cei din fata sa plece – e ca un sir indian care merge printre scaune. Civilizat, frumos, fara injuraturi si fara depasiri neregulamentare. Imi place le nebunie kestia asta cu autobuzele – nu se imbulzesc, nu se injura, nu se imping – iar coada e aerisita, nu se lipeste nimeni de tine si nici nu te imping daca uiti sa avansezi. Sint foarte cumintzi la aspectu’ asta. Asta e o dovada CERTA ca sint MULT mai civilizati ca noi. “parerea mea”

San Jose

Am ajuns pe lumina. Acum trebuia sa skimbam iar terminalele. Am intrebat lumea. Am ajuns unde trebuia dar…. dupa vreo juma de ora in care am savurat orasul. Cladiri (mari si mici), lumea….
Da, lumea de-acolo e… nu stiu, sint MILIOANE pe strazi, un furnicar, o kestie care forfoteste, clocoteste, milioane de oameni care stau, vorbesc, rad, trec strada, stau la semafoare, stau in magazine si in afara lor, pe strazi, pe trotuare, la cozi la autobuze, se strecoara pe langa tine, in fata ta, in spatele tau, trec strada aiurea (ca la noi), pandesc semafoarele, offf.. shiet… sint asa de muuuuulti. Am innebunit de cap cu atata forfoteala in jur – a fost un shoc sa vad atatia oameni pe metru patrat. Incredibil de multi. Am vazut o coada la autobuz de vreo 20 de metri. Mi s-a parut imensa (de vreo 10 ori mai mare decat vad in mod obisnuit). E o nebunie ce e in orashu’ ala.
Si strazile sint inguste, casele au un aspect veki (de secole) – ai sentimentul ca te afli intr-un film mexican.

Home sweet home

Dupa ce-am stat la coada la autobuz vreo juma’ de ora, am ajuns acasa. Acasa, surpriza. Cine credeti ca ne-a asteptat si intampinat cu scandal si ‘panarama’? Roxy. Labradoru’ (sau labradoarea? 🙂
Dadea din coada parca era elikopter si skotea tot felu’ de sunete. Sarea in sus, ne marrrrraia, se gudura pe langa noi – nu ne vazuse doua zile si i se facuse dor de noi.
Si uite-asa am incalecat pe-o shea si v-am spus povestea asa. 🙂

Poze

Mai multe gasiti aici.

Manuel Antonio: parcul si drumul inapoi spre “civilizatie”

La parque de Manuel Antonio

Prin zona sint o gasca de ticoshi care se ofera sa-ti arate parcu’: de la 20$ la 30$ P.P. (per person inseamna)

Ne-a pus dracu’ ca in ultima zi acolo sa intrebam pe unu’ care si cum e treaba cu parcu’ – a inceput sa ne povesteasca de maimutze, de crocodili si de alte nebunii din astea. Pentru noi s-a oferit sa scada pretzu’ de la 25 la 20$. L-am ‘descalificat’ din prima, din cauza gesturilor, regizate: explica cu mâinile cum arata “white face monkey” si avea ‘povestea’ invatzata – adica noi eram niste neica-nimeni care nu vazusem maimutze de nicio culoare si care picasem atunci de pe alta planeta.
Apoi unde mai pui si faptul ca de-abia ne trezisem si ne trebuia si noo o cafea, o kestie de mancare acolo, o maslina, un sentiment. Ii spunem lu’ nenea ca poate mai tarziu, ca e prea devreme pentru noi, ca alea.. alea…
Ne asezam la aceeasi masa de la “Gnam” (kestia aia italiana) si ne luam ‘cafeaua americana’ (luasem deja acel cool micdejun la kinezoaica acasa). Intre timp il vad pe “nenea” de care scapasem mai devreme ca se aseaza ‘strategic’ pe partea cealalta de strada si ne soarbe din priviri – ne astepta.
Apare un alt “nene” care incepe sa vorbeasca cu primu’ nene. Imbracat intr-un fel de uniforma, cu kestie din aia la gat pe care scria niste kestii (tot cu poza attached). Vorbesc ei acolo si-mi dau seama ca noi eram subiectu’ lor de discutie (pentru ca din cand in cand se uitau la noi si kiar gesticulau).
Vine spre noi (nenea cu ekusonu’) si ne spune ca el e ghid ‘autorizat’ (si ne arata kestia de la gat) si ca… vekea poveste, bla, bla, bla… I-o taiem scurt “nu acuma”. Ne spune ca mai pleaca pe la 13:00 iar. (era vreo 09 si ceva). Ok, see you then!
La scurt timp il vedem cu o gasca de oameni dupa el. Dispare.
Disparem si noi.
Mergem mai intai sa vedem de unde pleaca autobuzele. De la “capatu’ lumii” (a se vedea poza aia cu drumu’ care face un “o” in capat). Dam acolo de alti neni in uniforma, aceeasi poveste.
Ne intoarcem putin si vedem un semn cu “parcul M.A”. Si o sageata. Intrebam si un pusti care era pe-acolo (ca sa fim siguri). Ne arata drumu.
Ne luam 4 kile de apa la noi – eram deja ‘secati’ de la cafea.
Gasim anunturi cu ‘cazare’. Misto vilele.

The Hell’s gates

Ne bagam la intrare. Cand ce sa vezi: strainii = 10$, ticosii 1.500 costarici – adica 3$. Sa le moara la intrare!

Intram. Skoatem banii. Nenea de-acolo ne intreaba de unde sintem. Ii spunem. “Romania”? Hmm… cica am fi primii care calcam in parcul ala, ca el n-a auzit/vazut pana acum romani (Radu si Iulia, ati auzit da? Deci voi n-ati existat pe-aici :P).
In spatele nostru se forma coada. Nenea ala, tinerel, foarte vesel, ne intreaba una alta printre care si cum se spune “thank you” in romana. Ii spunem. Ne da biletele si ne spune un “multsumesc” tare si apasat. Tare vesel omu’. Americanii din spatele nostru erau stana de piatra – nu mai vorbeau, nu mai shushoteau – or fi crezut ca avem ozeneu’ parcat prin zona.
In stanga noastra o caprioara. Seara, acasa, ma intrebam daca acea caprioara traieste acolo sau a fost ‘importada’.

Beyound the Hell gates

Inainte de a intra, un alt nene ne da o harta. Si spune “2 dolars”. Ne uitam la el ciudat si incepe sa rada “it was a joke!” :))
Simpatic, nu? (eu scapasem deja un “WTF?!” in surdina…)
Iau harta si o iau inainte.
Pietrele, strada, drumu’ (cum vreti sa spuneti) erau ude de parca plouase. Am remarcat imediat ca deja eram uzi leoarca desi era doar ora 10. Respiram greu – aerul exipirat si cel inspirat aveau acceasi temperatura – parca nu mai aveai aer.
O atmosfera lipicioasa. Calda. Uda. Ti se punea pe suflet cu fiecare pas.
Noi alcatuiam grupul cel mai mic: 2 oameni. In fata noastra alt grup – la vreo 100m.

Jungla

Copaci inalti si foarte inalti. Tufe, boscheti si tot ce trebuie unei jungle care se respecta.
Incerc sa ma uit pe harta sa ma prind cam pe unde sintem. Draci! Harta deja arata ca dracu’… nu se mai indoia ca o foaie.. ci ca o carpa… cred ca daca o storceam faceam balta.
Cata imi spune ca atmosfera asta o sa ne omoare digitalele. Right. A lui era deja aburita. Pe interior.
A mea avea capac si inca mai arata normal. Dau dracului harta si bobinam pe drum.
Copacii cred ca urcau pana pe la etaju’ 8-9. Imensi.
Vedem un ‘somnoros’ – incerc sa-i fac poza – nasol: pentru ca noi eram in intuneric iar sus sus era lumina.

Ajungem primul grup. Ghidul le arata un fluture. Ne bagam in sufletu’ lor si facem poze. La fluture.

Ii depasim. Si ne gandim: ce tare trebuie sa fie sa fii ghid: le arati o frunza, un fluture si le iei cate 20-25$ de caciula.
Mai bobinam, mai bagam niste apa in noi (damn, daca nu luam apa aia… krapam pe drum). Am vazut un nene ‘smart’ care avea furtunash in gura – celalalt capat ducea in rucsac. Mi-am adus aminte de “Dune”.
In fatza alt grup. L-am vazut imediat pe nenea care incerca sa ne abureasca mai devreme la cafea. Damn… noi ne-am baut si cafeaua, ne-am luat si apa, am si mers ca moshengii si l-am si depasit. Acum ne intrebam, oare ce dracu’ le-a aratat la aia atat timp? Ca doar venise pe acelasi drum ca noi.
In fine…

Ajungem la o margine de jungla. Lume multa. Se uitau pe sus. Ce sa vezi, mare vrajeala: niste maimutze; deja eram satui de ele – la tantea kinezoaica le vedeam cum trec strada pe cabluri.

Le-am auzit si cum urla. Kiar, daca ar fi urlat atunci maimutza aia, oare catzi americani ar fi rupt-o la fuga? 😀
Depasim grupurile alea multe.
Habar n-aveam unde mergem – nu era nici un alt grup inainte ca sa ne dam seama ce si cum. Oricum, ne-am prins ca undeva in fatza e Oceanu – si daca mergem pe langa el… ajungem noi undeva.
Prima oprire. Termitele.
Cand eram concentrati pe terminte, apare un grupuletz mic – americani. O batranica incepe sa povesteasca o kestie interesanta (pe care eu n-o stiam): sint termite care se ocupa cu căratu’ – adica alea care vin cu sacoshele pline de la piatza si termite care curăță produsele din sacoshă inainte de fi bagate in casă. A spus si cum se numesc… dar am uitat. 😛 (ceva cu ‘nursery-nu-stiu-cum’). In fine.
O luam la pas. Niste ciupercutze, nise frunzulite, niste maimutze pe sus…ehhh.. ne obisnuisem deja.
La vale alte grupuri – era un fel de “popas”. Vad dushuri. Si oameni care fac dush. Hmmm….
Apoi vad in stanga mea… ditamai plaja.
Salbatica.

Mda… e muult mai bestiala decat Espadilla (desi si aia e super bestiala).
Bineinteles, nelipsitele “bidiganii” care erau peste tot. Ne aprindem cate un smoke si savuram privelistea.
Lume in apa si pe plaja. Aerisit insa. Din cauza ca erau doar turisti, n-am avut ce fotografia (ma refer la o alta ‘fauna’).
Apucam si noi pe un drum care era mai populat.
Dam de niste neni care se holbau la ceva. Ma holbez si eu.
Nu vedeam nimic. Draci… ma ofticam. Mai stau, scanez, scanez…
Vad un raton.

Ma uit la cei din grupul facutzi gramada langa un telescop/kestie prin care te uiti. Nu era indreptat spre raton.
Shit.. la ce se uita astia? Ma uit din nou. Scanez fiecare milimetru.
Nic!
Mă oftic.
Il vad si pe Cătă. Se uita (prin digitala) in aceeasi directie cu cei din grup. WTF??
Imi spune ca e o shoparlitza.
What?
Unde?
Si imi arătă. Pointer spre un copacel, o craka, ceva…
Draci.. nu vad neam!
Imi descrie copacelu’, ca se bifurca o ramurica, nu aia mica ci aia mai mare, spre dreapta, care urca ….
Aha…. tot nimic.
Incearca sa potriveasca digitala pe directie, astfel incat, chioru’ de mine sa vada. No chance.
Focus, zoom, scan…
Intr-un final, vad…
Damn…
O shoparlitza mica (oarecum) care statea in asa hal incat spuneai ca-i craka de copac.

Lasam plaja bestiala in spate.
In fata, alt grup, alti oameni care se uitau ca la urs. De data asta m-am prins – am vazut niste kestii miiiici, miiici care alergau cu viteza luminii de colo-colo – greu de vazut dar si mai greu de prins cu digitala.
Erau pui de aligator.
Aia ‘micii’ fug pe picioarele din spate: parca ar fi bipezi; sint criminal de funny cand ii vezi alergand. Am cautat-o pe ‘mama lor’. Nu era. Cel putin nu era vizibila. Cert e ca drumul pe care mergeam noi era ingradit – adica o atza care facea delimitarea intre noi si “ei”.
Intrebare de baraj: oare ce-i retine pe aligatori sa nu intre pe carare?

La fiecare 10-20 metri din parc, exista cate o tablitza pe care scria cam ce ‘locuitori’ are respectiva zona.
Animale sau vegetale (copaci/plate)
Ne intrebam: da’ cum stiu animalelea alea care e cartieru’ lor? Ca doar n-or sta tzapene acolo pentru ca asa scrie pe tablitza?
Mi-au placut iguanele.

Si shoparlitzele.
Ne apropiem de final.
Recunoastem poarta pe care o vazusem cu o seara inainte si care era strajuita de acel semn cu “cocodrilos”. Desi stiam drumul, am preferat sa urmam un grup care se urcase pe o poteca – am zis ca se duc sa vada oceanu’ de sus.
Mergem si noi.
De fapt, ghidul lor (baiat destept) incerca sa-si protejeze “clientzii” de shakalii care asteptau cu barcutzele la capat de drum. Multi au mers cu noi. Altii (mai fraieri) s-au dus si-au platit sa treaca o apa care-ti ajungea la genunghi (cel mult)
Desi am plecat din coada grupului, eu am ajuns in fata lor. Am testat zona (stancoasa) si apa – aseara, pe intuneric, am trecut fara probleme – dar acum ziua am zis sa ma uit bine, de doo ori, ca sa nu iau tzeapa.
Am trecut – lejer chiar – spre mirarea celor din spatele meu care se holbau ca la ozeneuri si nu credeau ca se poate asa ceva – e atat de mica apa? Yeap, morons!!
Acum v-ati prins de ce-am zis “tzeapa pentru americani”?
Eu cred ca aia mai faceau ceva – mai sapau dimineatza niste shantzuri pe-acolo ca sa para apa mai adanca. 🙂

(pana si din satelit se vede ca apa e mica)

Minte cea de pe urma

Cum stateam noi si asteptam reatebeu’…. ne-a picat fisa: daca am fi mers pe la “cocodrilos”, direct, n-am mai fi platit intrarea. Lasa… data viitoare sarim gardu’ si fugarim si cocodrilos de-acolo. Adica semnu’ ala mi se pare prea evident pus – nu treceti ca e cocodrilos in zona. Asa, si?  Cocodrilos astia au auzit de romani? Nu cred… 😀
Sau pe apa am fi putut ajunge – din ‘satelit’ am vazut multe cai de acces, for free.

The beginning

Huh, credeati ca aventura s-a terminat? Draci! De-abia acum incepe.
Stateam la o tzigara. In statia de reatebe. Vine busu’ mult asteptat. Scria San Jose pe el. E bun. Intrebam ce si cum cu biletele. Ni se spune ca se pot cumpara doar de la Quepos si ca trebuia sa le luam de-acolo – aici urca doar cei care au biletu’ cu ei. Putem sa mergem pana la Quepos si sa ne luam bilete de-acolo? Bineinteles, dar nu cu mine! 😛 Asteptati autobuzu’ de Quepos.
Damn.. era masina de 12 “Directos” (vezi poza)
Intr-un final vine si taraboantza de Quepos. Ajungem lejer. Frumos drumu’ – iar serpetine, iar maimutze pe sus…

Bloody fuckin’ Quepos

Sarim din autobuz si ne indreptam spre casa de bilete. Inkisa.
Langa casa, o tante. Ce-am remarcat la ea (dar as fi fost prea nesimtit sa-i fac poza): toata urekea o avea cu cercei, piercing and stuff. Da TOATA (adica tot pavilionu ala full de kestii). Ambele urechi. Parca era din Klingoniana din StarTrek. Vindea niste bilete. O intram de San Jose. Neah… si ne arata spre casa de bilete care era inkisa. Ne zice ca la 13:00 vine cineva. Shit, mai erau 3 minute. Si eram primii! (tare, nu?)
Apare o tante. Mica de statura (adica pushtoaica). Dar nu deskide pe partea noatra, ci pe cealalta.
A dracu’ muiere. (si ne bucuram ca eram primii la coada)
Pe partea cealalta – 3 persoane.
Discutii. Vorbe.
In fata mea, o tante: blondutza, carliontzata, par lung, bine proportzionata, finutza. Europeanca 100% (imi zic eu in barba).
Era insotzita de inca o tante (mai batrana) si de un nene; amandoi cu fetze de europeni.

Scheiße!

Ouuppsss.. Germany. Nice.
Nice pe dracu’ – imi dau seama ca tipa facea spume.
Asa cum am facut si noi cand am aflat ca nu mai erau bilete la “Directors” (express adica) si ca singura noastra sansa mai era la 16:45 “Colectivos”. Deci aproape 5… si inca vreo 4 ore jumate pe drum, se face 10 noaptea. 10 noaptea in San Jose!!!
Eram ca si mortzi. Reci…
Din San Jose trebuia sa mai prindem si un bus spre casa.

Scheiße reloaded…

Ne asezam pe o bordura. Doar fumul din tzigari mai misca. Noi nu. Ma gandeam – daca ne intoarcem la paja, ne rupe cineva ptr. ca lipsim la office. Oricum, era mai putin dureros decat sa ajungem la 10 noaptea in San Jose.
O vedem pe “germania” (n-am aflat cum o keama, desi, soarta mi-a oferit o a 2-a sansa – despre asta intr-un post viitor).
O luam la intrebari – ne explica faza cu biletele si ca ar mai fi o sansa – la ora 14:00 placa o masina (“Colectivos”) care, desi are locurile full, ne poate duce la San Jose dar in picioare. So what? Let’s go.
Vine masina.
Un nene mititel. Soferu’. Cu famelia langa el (sotie si fiica).
Se da’ startu’ la urcare. Urca aia cu hartiile albe in mana.
Astia cu hartiile colorate (bani) rămân la coadă. Urca “germania”. Urcam si noi. Ni se specifica faptul ca nu avem locuri si ca o sa ‘calarim’ in picioare pan’acasa!
Norocu’ nostru’ e ca am fost printre primii – asa ca ne-am alea niste locuri in spatele masinii, acolo unde scrie “rezervat handicapatzi”. Acolo am stat. Si-am stat bine. “Germania” era in dubii – erau locuri in spatele ei dar prinsese un loc pe scara – daca se ducea sus, il pierdea pe asta de jos. Pana la urma a zis ca sta acolo unde sta; ca sta bine, n-are cine sa o salte de pe ‘scaunul’ ei.
O intrebam alea…alea…
Ne raspunde.. alea..alea…
Hmm.. interesanta tipa. Aia care o insotzeau erau babacii ei. Venisera in Germania in vacanta. Ea muncea in Costa Rica – voluntara. Nu stiu la ce. N-am intrebat. Nu m-a interesat.

Fuckin’ Kamikaze driver

Am mai vazut tampitzi la volan, dar nu ma asteptam ca piticania aia de om sa fie unu’ dintre ei. Cred ca n-a lasat masina aia sub 100 la ora. Neam!
Depasiri, claxoane… tot tacamul. Parca eram in Romania la intersectii cand e aglomerat.
Dupa vreo 2 ore si ceva, facem pauza. Ne dam jos, ne tragem sufeltu’. Obosisem de la atata hatza-hatza dintr-o parte in alta.
Fac si poza la tampit.

Daca vedeti specimenu’ NU va urcati (asta daca tineti la viatza voastra). A mers ca dementu’ prin serpetinele alea – ziceai ca acu’ sare in prapastie.
Cretin 100%. Pure hijo da puta…

Atenas

Aici a coborat ‘germania’. Aici lucra. Ne-a zis “good bye” si dusa a fost.
Dam de autostrada spre San Jose. Claxoane. Flashuri. Tot tacamu’. Kamikaze al nostru’ a fugarit TOT ce se putea fugari de pe banda a 3-a. TOT!.
Spre seara ajungem si noi in San Jose. Norocu’ nostru (am aflat dupa aia) e ca de la acelasi terminal (“Coca-Cola”) pleca si autobuzul nostru’ spre casa. Intreb un nene sofer care e ala – ne spune ca ultimu’. Ok.
Pe el scria “Santa Ana” – ne parea cunoscut numele dar nu semana cu “Escazu”. Deloc.
Intrebam pe cineva de la coada – nu prea stia engleza. Deloc chiar. O tante mica de statura, costarricense 100% ne spune ca ar trebui sa mergem nu-stiu-unde ca sa luam spre Escazu. Sare in ajutor o alta tante, simpaticutza foc, ce ne spune sa stam la coada ca asta ne duce unde vrem. “Los Laureles?”, intrebam noi… S-a cam blocat. Dar era convinsa ca asa e.
Asa o fi.

Coada la urcare

Nu stiu daca v-am spus, dar aici e o faza super; cand pleaca un autobuz, lumea formeaza o coada langa el, la usa de urcare (aia din fatza). Ordonati, unul in spatele altuia, fara imbulzeala, fara imbranceala, fara injuraturi, fara nimic. Ordine si disciplina de parca ar fi toti in armata. Impressive. Very kiar.
Stam si noi la coada. Ni se spune ca se dă banu’ la nenea shoferu’. N-am intrebat câtzi bani – deja i-am fi kinuit pe saracii spanioli cu engleza noastra.
Tantea simpaticutza era in fatza noastra.
Se urca. Eu in spatele ei. Cu o kila de monede in mana (habar n-aveam cat costa).
Vorbeste ceva cu nenea soferu’. Se intoarce, imi ia jumate din monede si da cateva la sofer. Se intoarce si-mi da’ restu’.
Soferu’ ne zambeste si el. Ne asezam undeva in spate (deja nu mai erau locuri pe scaune, dar nu ne parea rau – nu aveam decat un singur gând: sa ajungeam casa, alive.)
In timpul mersului, tantea simpaticutza incepe sa discute cu alta din fatza ei. Daca aia era simpaticutza aia din fatza era kiar bestiala. Cred ca avea vreo 30 de ani, ochi… hmmm… deschishi la culoare, frumushica foc: cand zambea se aprindeau toate becurile din autobuz. Ne-am dat seama ca discutau ceva despre noi pentru ca din cand in cand se uitau la noi. In fine.
Cred ca ne pandeau sa nu coboram ca bezmeticii aiurea.
Intre timp mi-am dat seama ca incepem sa intram in zona cunoscuta – supermarketu’ de unde am facut cumparaturi inainte de a plecat, un “king burger”….etc… deja simteam ca sintem acasa. Si eram.
Tipa simpaticutza trage ‘semnalu’ de alarma’ si autobuzul opreste – kiar in statia noastra.
Ne uitam la ele. Ele la noi. Zambitoare.Si noi, zambitori.
Si fericiti ca in sfarsit am ajuns acasa. Dammnnnn… heluva adventure.

Ajuns acasa, deskid compu’ si, din greseala, ma pune dracu’ sa citesc si emailurile de pe yahoo – lucru pe care eu il fac o data la 3-4 luni. Si ce sa vezi??
E-mail, trimis joi (inainte de plecare) de catre aventurierii dinaintea noastra – cu TOATE cele trebuincioase plecarii la Manuel Antonio; si cu sfaturi de aur: “sa va luati bilete si de intors ca n-o sa gasiti. Din Quepos vi le luati!” Siiiigur ca da… si acuma spui??? :))

Gata cu Manuel Antonio. Urmeaza vizita la Arenal – si-aici super mega giga faze; mi-am dat seama ca lumea e asa de micaaaaa…
n-aveti ideie cat de mica e…

Poze

Prin post-urile de la Manuel Antonio am inserat (din cand in cand) si niste link-uri la poze.
Le pun aici pe toate (“e unii” care nu s-au prins) 🙂 Inclusiv cele de la postu’ asta.

1. Crocodili in drum spre Manuel Antonio
2. Manuel Antonio – around the hotel
3. Sunset in Manuel Antonio
4. Bidiganii pe plaja la Manuel Antonio
5. Playa Espadilla

Si cele din parc:
6. In Parcul Manuel Antonio

Manuel Antonio – part two

Cazarea

Tipa (the owner) era din Coreea. Batranica. Mica de statura, vorbea bine engleza – cred ca si mai bine intzelegea. Ne-a intrebat de unde sintem. Nu-i era ei prea clar unde e Romania asta. A zis ca ne da camera nr. 2. Nu era gata – a strigat la cineva sa se duca sa “limpio” (clean). Ne-am lasat bagajele in boxa cu cheie (da, exista asa ceva – adica o alta camarutza in camera unde-ti pui kestiile de valoare, astfel incat cei care fac curat in camera sa nu fie ‘ispititzi’)
A fost tare dragutza – dupa ce-am venit de la plaja ne-a servit cu niste gogoshi cu gem (sau ceva care parea a gem – nu bag mana in foc); oricum, erau bune si erau moka – din partea casei.

Hotelul avea sala de mese (adica o kestie afara, acoperita) si un televizor – un televizor cu o singura imagine; initial nu m-am prins ce e acolo; mai tarziu mi-am dat seama ca exista o camera video undeva care ‘vede’ toata strada pana in deal. Cat am stat acolo, acel TV doar imaginea aia o avea. La fel si vis-a-vis, la hotelul putin mai luxos – un tv, acceasi imagine. N-am intrebat care era faza. Am ramas doar cu intrebarea.
La hotel am mancat o omleta ‘de la mama ei’ – mare, cu kestii multe in ea, infasurata ca o gogoasa. Cu doo felii de paine prajita si cu oleaka de unt deasupra. Damn… ori mi-era mie foame rau, ori era kiar buna (era breakfastu’ – atunci cand am auzit urletele alea nashpa in jungla; cred ca am descoperit ce era dar mai sap sa fiu sigur 100% – acum sint doar 80%)

Playa Espadilla

Cand am intrat pe plaja am fost ‘mirosti’ de o tante: Maria – cam pana in 35 de ani, micutza, dragutza (nu prea parea de-acolo – decat la corp); da, femeile ‘cute/nice’ acolo sint rare. 3%. Restu’ au kestii mari si foarte mari, disproportionate. In fine…
Tipa era cat de cat impressive. Ne-a luat in spaniola. Draci! (oare deja ne skimbasem culoarea?)
S-a prins imediat ca nu sintem de pe-acolo: “aaaaa… english…?”
Si ne-a facut repede trecerea in revista – shezlonguri, masutza, umbrela, cocktails si alte beri ni le aduce ea, ca la ea plaja e linistita (indeed) ca nu e aglomerata (indeed – era putin spre capatu’ din nord) si ca ea are grija de noi. I-am explicat ca erau primele noastre secunde pe plaja (ce vrajeala aveam pe noi – cand am coborat din autobuz eram deja descultzi si in apa) si ca dorim sa facem un tur al plajei si pe urma mai discutam.
Am scapat de ea…

Gaurele

Plaja e bestiala, nisipul din cel mai fin, e curata, iti vine sa dormi (ceea ce-am si facut mai tarziu, spre ghinionu’ nostru). Pe plaja am observat mii de gaurele. La o prima ‘scanare’ n-am sesizat nimic. Apoi ne-am dat seama ca exista niste kestii din alea mici (crabi) care fug 1m de gaura lor si cand vad miscare, zdraang… o nimeresc din prima. Foarte foarte funny. La un moment dat am vazut o kestie bestiala: imaginati-va 10 kestii din alea mici de-o parte si 10 pe alta parte. La un semnal au skimbat partile si au intrat in gaura. Totul sincron. Superba faza. Ma intrebam cum fac de le nimeresc (si pe aia a lor). Later on am fugarit o kestie de aia mica pe juma’ de plaja – isi pierduse gaura si era disperat(a) – a intrat in ‘casele vecinilor’ de unde a fost fugarit in secunda doi – in cele din urma, dupa secole, a gasit o gaura si s-a ascuns. Ne intrebam “oare ce bataie e acuma in gura aia?”. N-am vazut niciunu mare – doar piticanii.
Si nu numai: mai sint niste kestii care au cochilie (da, din aia ca la melci) dar sint crabi. Cand te apropii de ei, se baga in casutza si isi pliaza piciorushele in asa hal incat nu prea ai de ce sa-i apuci. Fricosi tare – cum vad miscare cum fac pe mortu’…


Mai multe poze cu bidiganii…

Spre “capatu’ lumii” (sud) sint niste stanci, stanci de care se sparg valuri… arata bestial. Mai sint si in larg vreo doo care sparg grosu’ valurilor; le vezi desenate/pictate/pozate peste tot.

Mai multe aici

Kiar in capat, unde incepe deja granitza parcului national e o kestie tare ciudata – noi am numit-o “tzeapa pentru americani” – daca vrei sa treci in parc, trebuie sa treci o apa – aparent pare adanca; de fapt e un canal mic (pana la genunchi maxim) care ziua e plin cu apa iar seara e gol. Ziua nu l-am trecut pentru ca nu stiam ce e in partea aia si nici nu ne-a interesat – eram uluitzi de kestiile miscatoare de pe plaja. Si de nisipul fin. Mai multe despre asta intr-un post viitor.

Parleala

Dupa turul plajei, ne intoarcem la tanti Maria (“Mary” avea scris pe shezlongurile ei); shezlonguri misto, nu solide (plastic) ci cu niste benzi de ceva elastic – doar cat sa stai comfortabil. Si cate-o bere. La rece – aici e o problema cu gheatza – in caldare erau doo beri si restu’ cubuletze de gheatza – dupa cateva minute a inceput sa iasa abur din ea – de la distanta spuneai ca a luat foc ceva. 🙂 Super efecte (speciale) (deci va dati seama cat de cald era afara daca pana si gheatza fumega? :P)
Dupa atata alergat, urcat si coborat ditamai dealurile (unele masini crapa pe-acolo) am adormit. Si nu oricum, ci afara de sub umbrela. De ce?
Nu am precizat un aspect important si bestial: vremea.
Cand am ajuns era innourat; din cand in cand mai iesea soarele – am zis ca e prea dimineatza sa iasa de tot – o fi si el la o cafea, ceva. Cand eram la “cafeaua americana” ne plangeam de kestia asta; a iesit – ne-am calmat imediat: ARDE! Iesea in reprize de cateva minute.
Well, pe plaja insa a inceput sa ploo – v-am spus eu de ploaia aia fina fina fina? well, din aia era.
Oricum, nu simtzi ca ploo, erau stropi asa de fini incat simteai ceva racoros. It was just perfect.
Tocmai in ideia de a simti cat mai multi picuri, am tras shezlongu’ de sub umbrela si … baga somn.
Am adormit instant.
Nu stiu cat…dar cand m-am trezit simteam niste intzepaturi. Am zis ca o fi de la apa (de la sarea din apa mai exact). Mi-am dat seama ca m-am ars. Nu urat, finutz asa… doar cat sa simt tricoul pe mine – pot sa dorm, nu e deranjant deloc.
Desi a fost innourat, a fost super mega cool afara, racoare (exact cat trebuie sa respiri) plus ca ploaia aia a fost cireasha de pe tort – bestiala. Mai iesea soarele, putina ploaie… ehhh.. paradis nu alta!

Apa

Well, cand te duci la Mamaia sau … la noi pe litoral, sint zile in care intri in apa inceeet, inceeet pana te obisnuiesti. Well, eu am intrat cu 100 la ora. Direct. Apa e super calda. Intri instant fara sa ti se taie respiratia. Fara teama ca-ti crapi picioarele in cine stie ce pietre/kestii de pe plaja.
Dar…
E sarata frateeeee… de te pishi pe tine daca-ti intra in oki. Curata? Da! Cristal.
Si albastra… cum vedeti in vederi sau in filme. Dar degeaba e curata daca nu poti sa tii ochii deskishi sub apa – kiar nasol la faza asta. Surferi… putzini. Lume putzina in apa. Doar romanii (cred) ca detzineau recordu’ la numaru’ de intrari apa. Plaja lejera – distante foarte mari intre oameni… aerisita.

Ce-am vazut acolo si m-a frapat: exista cosuri de gunoi la distante mari, situate in spate – nu vezi NIMIC pe plaja, toata lumea is duce gunoiul unde trebuie (asta daca nu se ocupa cei cu shezlongurile); n-am vazut cosuri care sa dea pe-afara, n-am vazut gunoaie – ti-era rushine sa arunci kishtocu’ de tzigara – le tineam in mana pana la primul cos. Poti sa sapi kilometri in plaja, nu gasesti un kishtoc. Poti sa te asezi oriunde pe plaja – e la fel de curata in oricare din laturi – nu sint pietre sau alte kestii. Aaa.. ba da, sint aia micii care fug in gauri – dar nu cred ca-ti pot face ceva.

Am observat niste panouri pe care scria “rip currents” – adica “peligroso”; am zis ca o fi o vrajeala de marketing. Neah… sint curentzi adevaratzi acolo – stiu ca acum simtzeam nisipul sub picioare, acu’ eram la dracu’ in praznic (am bobinat la greu spre mal). Nu sint asa periculosi (cred eu) dar e musai sa pay attention – valurile sint criminale si bestiale in acelasi timp – mari, nu stii cand se formeaza si ti se taie respiratia cand le vezi la 2 metri deasupra ta.
Nu sint pietre la fund – desi stancile din larg ar sugera altceva. Neah, nimic… safe for running, jumping and anything else.
Asta e doar o plaja. Mai sint doo – dar in parcul national “Manuel Antonio”. Daca asta prezentata e bestiala, n-am cuvinte pentru celelalte doo – sint salbatice cu un nisip incredibil de fin – zahar pudra, nu alta!
Asta e cea mai mare insa.

Seara

Well, aici sint multe de spus – daca fac rezumat, se pierde din savoare. Daca o trec cu vederea – pierdetzi kestii vitale din viata sociala e locatiei.
So, cu ce sa incep?

Frantzuzu’

Exista un nene acolo, care s-a bagat in vorba cand noi vanam apusul:

Sunset on Manuel Antonio – Playa Espadilla
Seamana leit cu J.J. Cousteau: ne-a spus ca e din California, ca traieste acuma in CR si ca uraste americanii – toate astea intr-o engleza stalcita dar inteligibila. Ne-a spus kestii interesante despre plaja – in partea de nord sint nudistii si tot in zona aia sa nu ne duceam seara/noaptea – it’s dangerous. N-a spus de ce.
Ne-a spus ca el e omu’ care are grija de oamenii ca noi, care nu stim ce si cum se mananca prin zona.
Ne spune ca sint petreceri cu foc pe plaja, etc, etc… marketing stuff. Era imbracat saracacios, cu ochelari (de vedere) si cu basca (roshie) pe cap – iegzakt JJ Cousteau – puteai sa juri ca daca nu e el e frate-su!
Ne vom reintalni cu el later on.

Cocodrilos

Seara. Cu digitalele dupa noi am plecat sa vanam apusul. L-am vanat.
Am mers apoi spre partea sudica a plajei – aia cu apa care noaptea dispare. Acolo, in zona aia, am alergat o “bidiganie” din aia mica de si-a uitat gaura. Dincolo de apa (care acuma avea 1m) vedem un semn:

Cocodrilos. Hmm…
E noapte, ce pot face crocodilii la ora asta? Sa mergem mai aproape. Trecem prin apa (de-abia daca ne-am udat – tineti minte acest aspect) si mergem pe potecutza – un fel de ‘carare’ ce avea niste stalpi pe margine – adica niste lemne infipe in nisip.
La capat o poarta – “deskis pana la 18:00”. Si luni inkis.
Deci cocodrilos ashtia “munceste” si ei 8 ore pe zi acolo. Si lunea trag chiulu’. Dupa betzie…(cred)
Ne intoarcem. Lasam digitalele in camera si mergem sa vedem si noi ce-o fi cu focu’ ala pe plaja.
Un alt aspect de retinut: noaptea acolo e noapte adevarata – adica bezna de nu-ti vezi picioarele.
Pe drum, ce sa vezi? Frantzuzu’…

Happy hour

Discutam kestii cu el – va spun mai tarziu. La sfarsitul discutiei ne indica un bar “cheap and good” – era baru’ ala, unde, in prima zi ne-am asezat ca sa plecam in secunda doi – pretzuri mari.
Dar, de data asta era “happy hour” – adica iei doo la pretz de unu. Cocktails.
Eu Margaritas. Cata… am uitat ce. In fine… super liniste, super misto, nu prea multa lume.
Muzica super: Santana, Nirvana, Guns’n’Roses… specialitatzi.
Tipii de la bar de nota zece – unu’ stia ceva engleza, altu’ nu prea. Ne-am inteles.
Il intreb cine e nenea “frantzuzu’” si-mi raspunde ca se ocupa de “keeping customers happy”, ii indruma pe ici, pe colo, la da sfaturi si preturi (deci o alta kestie de marketing). Tot ei erau organizatorii focului de pe plaja. Incepe si discoteca – undeva pe sus, la etaj. Neinteresant.

Zdraaaang!!

Va spuneam ca noaptea e neagra, nu? Inchipuitzi-va cum e cand nu e nici un bec aprins nicaieri. Nada!
Da, a crapat curentu’ in tot orasu! 🙂 Pentru vreo 5 minute. Se vedeau doar lumanarile de pe masa. Si stelele.
Credeam ca face parte din “the party”. Neah, au murit toate.
Deci tot Manuel Antonio era in bezna. Totala. Mi s-a parut super – nu auzeai decat forfoteala, nu tzipete, nu alte kestii urate. Si bezna. Totala.

The French speach

Here is no police. Everybody’s happy here. Here, you can find anything you want. Anything. Just tell me and I’ll get it for you.
Want to smoke? No problem. Let me know. No police.
Here you find everything you want. Everybody’s happy here. Pura Vida!
Si speech-ul continua. Dar nu la mine pe blog. 😀 “cunoscatorii stie la ce ma refer”…
Faza care ne-a spart pe amandoi.
Frantzuzu incepe sa vorbeasca de focul de pe plaja dar noi am ramas cu impresia ca tot de ‘fumuri’ vorbeste.
Si ne povesteste el cum ca, din cauza fumului de pe plaja, toate magazinele se inchid la ora 21:00 pentru ca nu se mai poate sta din cauza fumului. Si ca toata lumea vine la party-ul plin de fum.
Ma si gandeam: “bah, da-o dracu’… fumeaza astia iarba in asa hal ca-si inchid astia magazinele din cauza fumului??”
Deja imi imaginam ca se intampla kestii de genu’ asta sau de genu asta …

End of the day

Dupa ce ne-am saturat de cocktail-uri am luat-o incet incet spre casa. Nu inainte de a avea o ultima discutie cu Frantzuzu’ care ne-a spus pretzurile zonei. Toate pretzurile. Deja ‘marfa’ incepea sa se vada. Aaaa… uitashi: cand eram la cocktails, opreste o masina alba in spatele meu; se urca un nene si incepe ‘transactia’: na pungutza, da’ banu…si tot asa vreo cateva minute.
Ne uitam la DJ-ul care urma sa intretzina petrecerea pe plaja – avea o masina break: ne gandeam “oare cat spatiu’ din masina e ocupat de sculele lui de DJ si cat cu iarba?”. Cata mi-a raspuns prompt: “pai de-asta are masina break”. True.
🙂
Am cazut latzi. Oricum a 2-a zi trebuia sa fim fresh pentru parc. Dar asta intr-un post dedicat doar parcului. Coming up next… soon… sort of… 🙂

Primul weekend: Manuel Antonio

Am plecat vineri pe la 14:00 (ora locala). Cu tancul

Trafic: infernal – asta pe autostrada si pana la ea. A urmat un drum nasol – serpentine, muntzi, curbe stranse, trafic, sosele inguste (portiuni unde la 10cm de roata incepe prapastia) – e bine sa NU te uiti in stanga/dreapta – for the sake of your heart. Drum cu palpitatii. Asta la dus – ca la intors e cu totul alta poveste. Dupa zapaceala de pe serpetine am dat de drum drept. Prima oprire: crocodilii.

Crocodilii

Soseaua trece peste un pod. Luuuung. Sub pod… crocodili – vreo 19 am numarat. Mai mari si mai mici. Stateau la soare. Cred ca se adunau sub pod pentru ca oamenii le mai aruncau ceva de mancare – sau poate kiar localnicii ii intretin cu cele trebuincioase crocodililor. Nasol sa pici de pe podu’ ala. La un moment dat, balustrada de pe pod e rupa, n-ai de ce te tine – te bazezi doar pe ekilibru. Palpitant, nu?

Back on track. Masina ne-a asteptat la celalalt capat de pod. Viteza si curent la freza pana la urmatoarea oprire.

Jaco

Well, aici am dat piept cu realitatea. Crunta. Cruda.. whatever.
Masina si poporul american s-au oprit la un restaurant de multe stele pentru a manca. Noi, romanii, am zis sa nu pierdem ocazia si sa vizitam oraselul, satu’ sau… cum s-o fi chemand. E mic – cred ca are 2-3 kilometri de la un cap la altu’. Mic da’ al dracu’….
Cum am coborat din masina, scandal, tzipele, urlete si alte sunete foarte inalte si stridente. Initial am crezut ca sint copii cu fluieratori sau kestii din alea in care pui apa si sufli ca spartu’…
Neah… erau pasari.
Fuckin’ noisy black-birds. Aratau ca niste ciori dar cu coada mai lunga. Si cu tenta albastruie.
Si scandaloase. Credeam ca innebunesc cand am iesit din masina (se auzeau si din masina, dar’ nu in ultimu’ hal cum se auzeau afara).
Erau peste tot in copacii din zona – nu te auzeai om cu om din cauza lor. Am intrabat daca se poate dormi din cauza lor – ni s-a spus ca nu fac tot timpul asa – ca se duc si ele la culcare. Draci, era intuneric afara si numa’ gura lor se auzea.
Am remarcat insa un alt aspect: in Escazu e racoare, kiar rece sometime. Aici erau peste 30 de grade! Noaptea!
Cald… si eram doar la portile iadului. Just at the gate, man…just at the gate. Cald si umed.

Ok, sa mergem sa vedem zona.

N-au trecut 2 minute de cand ne-am dat jos si masina si vine un jamaican la noi (da, din ala cu paru’ impletit in coditze, colorat la fatza (nu tare) dar… jamaican 100% as appearance).
Ne intreba ceva de fumat. Credam ca vrea o tzigara de la noi (ca de-abia le-am dat foc). Ma uit la el si-mi dau seama ca el dorea sa ne dea ceva de fumat. Refuzam politicos si ne vedem de drum – barfind pe marginea celor intamplate.
Trecem strada. Vedem vreo doo magazine. Alta interesectie. Alti jamaicani: la fel, acceasi oferta. Deja eram pe ganduri – cum dracu’, la fiecare coltz de strada vin si te intreba daca vrei iarba?
Ok, hai pe partea cealalta de strada – erau kestii misto si pe-acolo – am zis sa facem tur complet.
Trecem strada, ne uitam pe ici pe colo. Intersectie – coltz de strada. Alti jamaicani, alta oferta – aceleasi produse.
Wtf?
Ne intrebam daca avem ceva diferit, cum de vin DOAR la noi, sageata? Cata avea un tricou cu “portugal” eu un dragon rosu pe negru (sigla) si in rest alb. Hmmm.. asta o fi oare?
Ne continuam vizita. Ne punem intrebari “le sarim asa mult in oki?” Ne gandim ca unii dintre ‘vanzatori’ ne luau in spaniola – deci, poate ca nu sintem kiar asa de diferitzi.
N-am avut timp sa terminam gandu’ ca vine o tipa la noi, ne ia in engleaza din tzeava si ne da o oferta de nu-stiu-ce-party la nu-stiu-ce-bar-vis-a-vis de noi. Certo, nu sintem de-acolo.
Ne gandim sa ne vopsim dracu’… sa nu mai sarim in oki, sa cautam o crema de papuci si sa ne coloram.

Simteam oceanul undeva in dreapta, foarte aproape. Initial asta a fost una dintre tzinte: sa mergem sa-l vedem (il vazusem din masina in drum spre Jaco) – dar drumul pana acolo era cam intunecat – desi erau (cred) vreo 100m pana in apa. Nu ne-am riscat. Si bine am facut.
N-am terminat de vazut tot, peste tot oferte peste oferte, jamaicani peste jamaicani, priviri din alea de parca aveam kilotzi de aur pe noi. Ne-am retras frumos langa “tanc” – ne pierise kefu’ de ‘discovery channel’ – descoperisem insa “cartelu’ Medelin”.

Cum stateam noi cumintzi langa masina, (deci cumintzi), vine o pitzipoanca, imbracata in negru, fusta peste genunghi, mulata, (rochie cred ca se keama), tzatze mai ceva ca Pamela Anderson, scoase in evidenta la modul cel mai porc, tocuri inalte, machiata, etc, etc.
Pitzipoanca 100%.
Se uita pe menu (cica) – era la 2 metri de noi (intre noi si menu), apoi la noi, ne da tarcoale, se roteste in jurul nostru, ne depaseste si se intoarce pe partea cealalta de strada, nu inainte de a-si verifica si salta ‘dotarile’ din 5 in 5 metri (ma gandeam – daca ii ies tzatzele afara, de ce nu-si ia un sutien?).

La un moment dat se lasa liniste – adica incep sa dispara din peisaj anumite kestii; vedem 2 motorete cu 4 politzai – se plimbau la pas de defilare. Ma uitam la coltzu’ cu ‘vanzatori’. Nimic.
Ma uit dupa pitzipoanca. Nimic. Liniste. Doar ciorile alea tzipau ca din gura de sharpe.
Au plecat politzaii. La un semn “deschisa-i calea” si toata suflarea pestritza apare in strada. Ca sa ne dezmortzim am zis sa facem un ocol restaurantului; dam nas in nas cu alte doo pitzipoance; semn distinctiv: tocuri inalte, fara sutien, cu toate kestiile stranse/mulate pe ele. Se uita la noi si-si vad de treaba.
Damn, get back to the car.
Unde-am ramas sa o pazim pentru inca juma’ de ora.

Dark thoughts

Cand am plecat din Escazu, bossu’ ne-a zis ca e “no way to find something to stay during the evening/night” si ca ar fi bine sa ne gasim si sa facem o rezervare undeva “before going”. It’s a must! Draci, inainte de plecare am apucat doar sa notez numele la doo hoteluri si “it’s time to go”.
Am zis ca ne descurcam, doar sintem romani – gasim noi ceva la fata locului.
Ni s-a spus ca Jaco e de doo ori mai mare decat ceea ce o sa gasim la Quepos. Quepos ne-a fost recomandat ca fiind un loc unde gasim cheap hotels. Si e la 7km de parcul national.
Ne gandeam ca daca in Jaco am patzit ce-am patzit… ce ne-asteapta la Quepos? Noaptea?! Shiiett…

Quepos

Nu mai stiu cat era ora. Era aspectul care oricum nu mai conta atat timp cat afara era deja intuneric bezna.
Sintem lasati undeva. Quepos downtown. Ca ne descurcam noi.
Dupa experienta cu Jaco, am zis ca acum e testul vietzii noastre – sa trecem prin Quepos si sa stay alive.
Vis-a-vis o kestie, restaurant, hotel – ceva de genu asta. In parcare, lume pestritza. Colorata.
Cred ca e o traditie in Costa Rica – la lasarea serii toata lumea se aseaza ori pe langa banci (da, din alea de bani) ori pe langa parcari sau garduri care le permite sederea.
Priviri.
Ne asteptam ca din secunda in secunda sa sara vreo doi de pe-acolo sa ne intrebe daca nu vrem alea..alea…
Ne strecuram printre stradutze in cautarea celor doo hoteluri notate in graba pe o bukata de hartie.
Gasim undeva un hotel si ne indreptam spre receptie – era inkis, prea tarziu pentru ei sa munceasca dupa ora 20:00.
Shit…
Let’s keep going.
Mergeam doar pe strazile unde era lumina – si unde mai erau americani si alte natzii de culoare alba. Just in the crowded places.
Ajungem undeva unde se auzeau niste americani – paznic la poarta (thank’s God!). N-apucam sa deskidem gura ca ni se spune (in spaniola ofc) ca “nada”, totul e full, no more rooms.
Asta e…
Keep going.
Ne avantam (ca niste nebuni) pe stradutze intunecate – nenea paznicu’ ne-a aratat ca in directia aia ar fi cele doo hoteluri pe care le cautam noi – draci, tocmai acolo unde se termina civilizatia? Yeah…
Iesim iar la lumina si dam de un hotel – nice architecture, nice colors, garduri pan’ la cer.
Deskis la receptie.
Shit, we’re lucky!
Intrebam daca au camere. Au. Platim. Ne caram sus. La 302.
Aer conditionat. Televizor. Ventilator. Paturi. Masa. Doo scaune. Curat. Damn, we’re saved.
Inainte de a ne caza, la receptie observ niste kestii miscatoare pe jos: gandaci – mari si negri, cu carapace cu picioare, cu tot ce le trebuie unor gandaci “gabarit depasit” care se respecta.
Calc unu. Trosc. Juicy…
Pe-al doilea l-am ratat. (aman2 erau in camarutza aia de la receptie)
Dau sa urc pe scari – imi dau seama ca am ceva pe picior: fuck.. mai si intzeapa: un gandac din ala negru – cred ca venise sa-si razbune camaradu’ cazut la datorie in camera de receptie.
Trosk. Ii termin misiunea si-mi continui drumu’ pe scari.

Ne instalam si plecam. Urla foamea-n noi.
Trecem iar prin mijlocul lumii pestrite – o statie de autobuz, 3 masini tunate (Kelu’ – ce vezi tu tunning in romania e si aici – numai ca TOATE masinile sint japoneze), baietzei si fetitze care, desi stau in statia de autobuz, nu asteaptau unul.
Astia au fost cumintzi, nu ne-au intrebat nimic.

Gasim un restaurant – l-am ales pentru ca in fatza lui opreau taxi-urile si pentru ca era pazit – era un nene cu pistol acolo. That’s good.
Luam pizza.

Pizza

Well, din cate se pare cam peste tot in CR pizza e de 3 feluri: mica, medie si mare. Si se pare ca masurile sint ‘standardizate’ – nu cred ca exita o pizza mica ce sa fie mai mica sau mai mare – se respecta dimensiunile oriunde am fi – cel putin asta am observat so far. Dar am zis sa nu risc la foamea pe care o aveam: si comand una medie. 🙂 A fost peste medie – de-abia am putut sa o termin.
Buna insa. Tinea de foame.
Si am luat si “Imperial” – singura bere care se merita.

In spatele nostru, karaoke. Niste ticosi cantau cu patos melodiile lor (in spaniola toate). Noisy.
And funny. Unii mai aveau voce, mai cadeau pe ritm; altii nu. N-a fost deranjant. Dar cam lousy.
N-am facut poze de nici un fel in zona aia – am zis sa nu sarim in oki mai mult de’atat.
Ne-am intors la hotel.
Cand, ce sa vezi?
Portzile inkise, receptia in bezna, nu se misca nimic in curte… nici tzipenie. Cautam o poarta, o intrare ceva.
Nic.
Poarta masiva din fier.. cu toate portitzele in ea inkise sau blocate.
Wtf???
Vis-a-vis de strada era acelasi hotel, aceleasi cladiri si culori. Iese un nene de-acolo si ne arata ca poarta e glisanta si sa tragem de ea. Ohh.. shiet… am scapat de alte emotzii.

Aveam o bere in buzunaru lateral de la sac. Au fost doo – dar la stilu’ de condus a lu’ sefu’… a sarit una. Cine stie pe unde.
Luam berea si iesim. Mi-au placut scaunele – facute din benzi elastice, foarte comfortabile.
Am avut si spectatori: doo shoparle. Pe tavan, of course.
Am picat latzi. Inainte de asta ne-am uitat la tv – astia au mai multe posturi de filme cat are Europa intreaga. Parca eram la cinema: filme super noi, super cunoscute (am vazut Spiderman, BadBoys si 2 Fast 2 Furious doar cat am butonat 5 minute) – si multe alte filme pe care nu mi le amintesc acum.
Anyway… nu stiu cand si cum am adormit.

Ne-am trezit pe la 7.(tarziu!!)
Dush, ekiparea si vamos a la playa.
Mergem in statia de autobuz sa pick-up one pentru Manuel Antonio, 6-7km away.
Ne-am notat si orele de plecare spre San Jose (asta ptr. intoarcere) Doar ne-am notat si nimic altceva. Aici e alta aventura.

Manuel Antonio

Dupa un drum ciudat (pante abrupte, vai ‘abrupte’) coboram acolo unde au coborat totzi. Manuel Antonio. Central.

Cautam din priviri un restaurant ceva… nu ne bausem cafeaua, n-am mancat nimic.
Gasim o kestie. Ne asezam. Ne uitam le preturi. Damn…
Gasim alta kestie. Italiana.(“Gnam” parca se numea) Stam. Luam cate o cafea americana – ca aia ni s-a spus ca e cea mai mare. Intrebam de o banca ceva – aveam nevoie de bani ptr. intors si alte kestii – sa fie de siguranta, ca poate bancile nu lucreaza cand vrem noi – mai ales ca e weekend.
Nu s-a spus ca vreo 200 metri in deal si facem stanga. Erau 2km actually.
Faza super cool a fost ca in drum spre acel loc ne-am intalnit cu bossu’ care ne-a facut plinu de lichiditati ca sa nu mai batem drumu’ de 2km.
In drum spre acea locatie am facut poze: iguane si maimutze. Tones of them. Fluturi si pasarele. Aaa.. si un ‘somnoros’ din ala… “lenes” sau cum se mai keama.
Cateva poze: Sábado, 22 Noviembre

Si un avion transformat in restaurant. Cica are si o poveste – n-a fost nimeni sa ne-o spuna – era prea devreme pentru ei.

Coco Beach Hotel

Acolo ne-am cazat – e putin mai in deal, cam 100m de intrarea pe plaja, in jungla. Jungla, da!
Vedeti aici harta (google maps) – mai la vale e plaja (5min) si tot mai la vale incepe si parcul. Si aici obisnuiam sa facem baie.
Imi aduc aminte ca stateam la masa si asteptam micul dejun cand am auzit un urlet de KingKong in jungla.
Ne-am racit toti. Including coreean woman (the owner).
N-am aflat ce-a fost aia. Sau ce fel de animal ar fi putut skoate urletu’ ala. Cert e ca maimutzele sareau din copac in copac ca popcornu’… ei le spun “monos”. Dar alea sint foarte mici si scot niste tipete mici si ascutite, nu sint suparatoare – zici ca sint pasarele.
So, as we speak e inca o enigma ce-a fost ‘aia’.

Cazarea a fost cu 10$ mai ieftina decat spun ei pe site – cred ca din cauza concurentzei – in zona mai era un hotel, putin mai luxos cu camere de la $60 la $80 cu piscina si plaja proprie. Neinteresant pentru noi, deoarece aveau tv si bukatarie proprie ceea ce noua ne erau complet inutile. Daca ajungeam in camera ajungeam pentru a dormi si nu a ne pierde timpul de somn cu tv-ul. Acolo pici lat de somn/oboseala… no tv needed.
Aeru’ conditionat e o conditie de baza aici – cum e la noi la Costinesti o camera ce are apa calda. 🙂

Later on: la plaja, la aligatori, Maria, somnu’ de parleala, cocktails and many more.
Va povesteam ca doar am dat de portzile iadului. O sa vedeti cum e dincolo de portzi.. soon.

Planuri pentru primul weekend in Costa Rica

Acum cateva minute am fost informati ca putem fi dusi la Manuel Antonio National Park daca dorim. Of course we do.

Ieri discutam cu Cata planurile de weekend. Gasisem ceva la Arenal (199$/3 zile/2nopti/mic dejus si 1 cina included + transport to and from it). “Scump, doamna, scump, dincolo era mai ieftin” – adica e un tur organizat – de-aici si pretul pe masura. Daca te duci singur garantat gasesti ceva la 20 – 40$ per night.
Oricum, daca ar fi sa luam oferta la ‘bani maruntzi’… e ok. Take a look, cate kestii te pun aia sa faci in 3 zile. Problema e ca eu mi-am propus sa nu sparg mai mult de 150$ per weekend – trebuie sa existe o optiune care sa se incadreze in banii astia – 90% dintre ele sint cele in care te duci si te urci intr-un autobuz si o tai unde vezi cu ochii.
Toata lumea ne spune ca mersul cu “ratb-ul” costarican e cel mai ieftin. Vom vedea la intoarcere (ne ducem cu bossu’ si ne intoarcem cu busu’… ) 😛

So, Manuel Antionio will be. Cica au plaje misto. Si ca acolo nu ploo. Deloc. E la Pacific (see below map)

Mai multe poze despre MA aici. Daca vreti mai multe, google it… ca sint tone. Sau aveti rabdare pana luni cand vom fi facut tone de poze. 🙂 {hope so}